Există printre noi, la o distanţă convenabilă, indivizi aflaţi într-o suferinţă acută, oamenii străzii. Opinia publică îi percepe ca meritân-du-şi soarta şi-i ocoleşte cu prudenţă. Bucureştiul e plin de ei, bălăngănindu-se de ici până colo, dormind prin ganguri, hrănindu-se cu te miri ce, bolind pe tăcute şi dispărând din peisaj ca frunza-n vânt. Pe aceeaşi treaptă cu ei, cete întregi de cerşetori-copii, captivi şi sălbăticiţi cu forţa spre a ocupa exclusiv acest segment al vieţii asociale. Nicicând vidul legislativ n-a fost mai sufocant, ori iniţiativa privată mai neputincioasă. De cele mai multe ori, inşii în cauză se comportă ca nişte animale fără stăpâni, ca nişte neoameni. Dromomani, refractari la regulile sociale, scormonitori în gunoaie, bolnavi la trup sau la minte, încet, încet, vagabonzii şi-au câştigat un loc murdar printre noi. Nu e nimic romantic, vizionar sau excitant în „libertatea" de care se bucură. Trec pe lângă ei zi de zi. Mai mult de un leu, doi, nu fac nici eu nimic. Nu mă simt în stare. Caut un licăr uman în privirea aceea goală. Iar noaptea târziu, când văd unul-doi puradei înşiraţi pe ciment de un soi de mamă rufoasă, să-mi stoarcă mila şi banul, furia mă îneacă. Încă un destin aruncat la gunoi, încă o deformare a umanului incipient, încă o speranţă pierdută.
Autoritatea publică nu are treabă. Îi ocoleşte. Protecţia copilului i-a scos din inventar. Încercările de a-i integra, atâtea câte au fost, au eşuat lamentabil. Când actualul preşedinte era ministru al Transporturilor, a pus la dispoziţia micilor cerşetori din Gara de Nord un hotel, spre a-i adăposti. L-au terfelit. Raţiunea care spune că A (adăpostul) implică B (liniştea) nu s-a aplicat. Nimeni, de atunci, nu pare să aibă o soluţie. Întâmplarea face să cunosc un astfel de caz. O femeie cândva înfloritoare şi talentată bântuie acum, ştirbă şi hâdă, străzile Capitalei. Cerşeşte şi-şi bodogăneşte nebunia. Nu e o balenă eşuată, a fost un om, dar, pentru ea, voluntarii cei harnici nu vor mişca un deget. În lipsa familiei care să solicite expres, serviciul medical n-o poate atinge. Asemenea ei, prin canale, ganguri şi cartoane, o specie pe cale de dispariţie, dar, vai, teribil de perenă, supravieţuieşte alături de noi. Într-un ocean de indiferenţă.
Oamenii străzii au pierdut competiţia cu câinii străzii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
nu facem atac la persoana