călătorii în absolut

autor: Alensis DeNobilis

Părăsit de sublim, în clipele de augustă deznădejde, îţi cari anevoie trupul spre ivorul tămăduirii din care naiade şoptesc în distihuri tristeţile unei vieţi cârpite pe la colţuri cu ace de spini căzuţi din cununa Mântuitorului de Sfintele Paşti. Ochii îţi sunt goi, retina e oarbă, lumina sângerează violată de satiri înficoşaţi de credinţă.
Golul din tine se întinde ca râia pe omul bolnav, se apleacă peste tine Universul ca o umbră de eclipsă în tremurul involuntar al vieţuitoarelor supuse de instinct. Mările lumii au apa tulbure, cântecul păsărilor este o vină a primăverii. Din care flaut să îţi cânt , prietene, stihul înălţării din ţărâna care ţi-a dat viaţă? Ce pot să fac când tu te prăbuşeşti în tine ca o implozie a unui big-bang al fiinţei tale?

Păcatul te apleacă în teluric şi vina lumii o duci în spate ca un prometeu pierdut printre oameni. Fiecare fibră a fiinţei tale te doare ca şi cum exişti pentru a suferi. Mâna nu mai mângâie, nu scrie, nu pictează, nu alintă naiul care îţi e prieten; gura îţi stă împietrită în ultimul zâmbet aruncat ca o povară lumii care te iubeşte când are nevoie de tine şi te urăşte pentru că exişti şi uneori toată bogăţia lumii o porţi în sufletul tău ca un împărat bogat din îndepărtatele asii...

Plăteşti cu povara nu a crucii, crucea este prea uşoară pentru tine. Ai o piatră legată de gât, eşti ursit să nu îţi poţi privi chipul în oglinda izvoarelor tulburate de turme. În penitenţă eşti singur, niciun ucenic nu vine să îţi aducă otravă sau să îti propună moartea uşoară, nicio vorbă nu trece peste ziduri să îţi moaie piatra din suflet.

Plăteşti cu grea osândă păcatul de a fi iubit lumea, plăteşti pentru că tot ce e frumos e al tau, visul şi întruparea lui sunt menirea ta, cadoul tău făcut Lumii....mâncarea ţi se pare o spurcăciune, apa zeamă de mătrăgună, doar visul îţi mai alină din tremurul crunt al fiinţei pedepsite la lume. Gingaş şi imprecis în contur, visul tău este acum o osândă, cangrena îţi cuprinde sufletul ucis de solitudinea aleasă într-un moment de rătăcire

Nu eşti făcut să fii călugăr, nici sfânt, în vorbe sibilinice şi cărţi aztece scrie că tu te-ai născut să fii poet scaldat în păcat, cu veşnica dorinţă de mântuire în suflet....

Orgia frumosului te cheamă de fiecare dată, îţi aprinde în suflet coroana cu jerbe de flăcări izbucnite din petale de mir. Te cheamă ceva mai presus de tine, visul sau moartea ori blestemul. Marea ta încercare e renunţarea la cele trebuincioase unei vieţi moderne. Eşti sortit să cugeţi şi să zugrăveşti în cuvinte miraculoase o izbăvire a sufletelor îmbolnăvite de o lume intrată în putrefacţie. Apele pline de mâl poartă luntrea lui Caron îmbracat de nuntă de tine în straie mirifice. Şolduri de osii cereşti te dor la încheieturi de mirare, aripi de lut stau încremenite în zborul întors înspre sine. Plumb porţi în pleoape, ai adormi veşnic în moarte sau vis, aştepţi să se sfârşească acest chin oftând în această împietrire lentă care îţi îngheaţă lumina din ochi. Să adormi ca în vis şi să nu te mai trezeşti niciodată....chemarea morţii te bântuie cu aprigi zvâcniri de luciditate confuză. Nimeni nu îţi mai poate face nimic, eliberarea prin moarte ţi se pare o mântuire şi o aştepţi ca şi cum te peţeşte o mireasă frumoasă ca un vis de copil....

Păcat e să aştepţi moartea ca pe o eliberare sau să prelungeşti această neputinţă a vieţii, între agonie şi extaz, să trăieşti din ce în ce mai des căderea din vis în noroi? cine ştie să răspundă ori e un vis ori putrezeşte în mlaştinile moderne ale lumii....

Nu...nu....e simplu să renunţi la a fi, e greu să continui să exişti aşa cu căderile tale dintre stele direct în bălţile pline de puroi ale lumii....

Ce te leagă material de această lume care îţi cere din ce în ce mai mult şi îţi oferă din ce în ce mai puţin? Nevoile? Frica de singurătate? Lipsa celuilalt?

Când jerbe de stele fulgeră spaţii, ţi se aprinde iarăşi o luminiţă în ochi....zvâcnesc muguri albi de cireşi în emisferele calde ale mărilor sudului, te cheamă întinderi nesfârşite de rouă lactee să învii din cochilia ta de melc speriat şi să hoinăreşti prin lume călătorind puternic şi mulţumit pe drumul mare. Nu eşti dator nimănui cu nimic, toată lumea este a ta, suprema bogăţie te aşteaptă să mergi şi să iei din vistierii de ninsoare aripi de înger împletite cu coarde de harpă...cântecul lor divin este atingerea degetelor tale pe hărţile cerului căzut în bobul de rouă. Pelerin peste hotare de ape, cânţi din flaut miresme de crini, aluneci peste întinderi ca o visare peste căpătâiul fecioarei, ulcioare de palme înalţă căuşul spre cer cu limpezimi de cristal.

Ridică-te şi umblă peste ţărmuri înflorite în lotuşi şi luminează-ţi fiinţa cu cântece de sirene scăpate din târgul de vite. Un murmur nelămurit îţi umple de uimire trupul slăbit de durere şi te cheamă în valuri de spumă albă ca neaua mirese. Spală-ţi trupul în săruturi de fecioare de mirt şi clăteşte-l în voaluri de ambră. Închină-te cu fruntea plecată în nisipul de pe ţărmuri minunilor lumii, sărută pământul şi întinde-te pe ţărm şi aşteaptă.....

A venit timpul în care să zbori printre stele ca şi cum ai înota printre peşti în apa limpede a unui râu de munte. Uimirea îti dă atâta speranţă încât poţi ajunge într-o clipită unde doreşti. Te-ai apropiat de mântuire. Spală-ţi trupul becisnic de nămolul terestru în lumina care curge mai pură ca sfânta fecioară din ceruri de oglinda. Zboară printre stele risipite în miliarde de culori şi în miliarde de ani-lumină risipiţi în Univers pentru tine.

Eşti liber!

comentariu
nicolae tudor:
da, avem o viata trista, carpita pe la colturi cu ace din spini cazuti din cununa lai iisus.
da, pacatul ne doare si credem ca existam pentru a suferi.
da, crucea este prea usoara si, vai cat de adevarat e, nu crucea o ducem, ci o piatra de gat. suntem sortiti sa cugetam si sa visam si cadem de fiecare data din vis in noroi, dar ne amagim zugravind in cuvinte miraculoase mlastina moderna a lumii intrata in putrefactie. e pacat sa asteptam eliberarea prin moarte? e pacat sa prelungim neputinta vietii? e pacat daca, inzestrati cu spirit, nu  constientizam global nenorocirea si nu ne asezam la o masa si sa scriem  si sa convenim solutii si reguli noi. Dumnezeu ne-a dat spirit nu neaparat sa ne inaltam la El cu creatii geniale, ci sa traim frumos, in armonie, timpul scurt al vietuirii. creatiile nu fac 2 bani daca nu ajuta viata, sa devina din ce in ce mai perfecta. solutia e la noi.