Să-ţi iei pruncul de-a călare pe grumaz, fericit că nihoteşte la lume, asta o înţeleg şi mă bucură. Dar să te-ncalece ditai goblizanul, ăl de-l doare-n cot că îl şi plăteşti să te secătuiască, să te mintă, să scoată şi ultima speranţă din tine, aşa ceva nu se iartă. Mimetici, găunoşi, lăfăiţi într-o democraţie de bazar în care până şi respiraţia îţi este impozitată, politicienii de zeama ciorii vând de ani buni, bucată cu bucată, terenul şi subteranul ţării fluturând într-un mimetism de gaşcă însemnele globalizării, descoperind, din când în când, prin intermediul presei neapărat străine, ce şi cum şi cât se mai întâmplă prin propria lor ţară.
Într-o Românie spulberată de ticăloşia politică şi administrativă mai rău decât un război, cu o populaţie împuţinată prin sărăcire şi exod, casta politică – recuperatoare într-un alt registru, a foloaselor mahărilor comunişti din perioada de dinainte de 89, căpuşează mai abitir decât stăpânirile străine, câte şi cum au fost, populaţia care încă se încăpăţânează să supravieţuiască. Stipendiile de nababi, veniturile directoriale lunare ce depăşesc de 25-50 ori salariul mediu pe economie, tranzacţiile oneroase din care îşi trag şpaga corespunzătoare, toate astea şi multe altele mortifică şansele de restaurare a protecţiei sociale, de recompunere a unei industrii naţionale, fie aceasta doar mică sau mijlocie, că doar acestea mai sunt posibilele etaloane. Despre protecţia şi utilizarea chibzuită şi cu folos pentru naţiune a resurselor de care încă mai dispunem nu a existat un petec de strategie, cum nici pentru scoaterea agriculturii de sub mila celui de sus prin reconstrucţia sistemului naţional de irigaţii. Ce au administrat guvernele aste producătoare de pensionari politici multimilionari dacă în urma lor nu a rămas nimic, absolut nimic care să amintească de existenţa lor pe funcţii? Perceptori, zarafi ai bunurilor neaparţinătoare lor, falsificatori de adevăr, falsul fiind măsura existenţei lor profund imorale. Păi cum democraţia lui peşte de a ajuns ca o analfabetă să ia lunar 7000 de euro de la Parlamentul Europei (bani scoşi tot din buzunarele noastre) pentru a se fasoli de-aiurea în contacte existenţiale de Miţa Baston? Şi de unde până unde se sparg în călătorii, diurne şi cai verzi pe pereţi guvernamentalii, parlamentarii, politicienii de toată sămânţa iar madam nu ştiu cum, că-s mai multe, îşi etalează public gropiţele din obraji pe alte câteva zeci de mii de euro lunar ca crainică/redactor/acţionar alăturată necuvenit, în manualele curat alternative, marilor ctitori de ţară? Ciociolina pe rol de Ioana d΄Arc la Păstrămăteştii de Jos!! Haida, de!
Aberant, parcă împotriva tuturor manualelor de strategii politice, un Băsescu este ţintuit pe scaunul electric al referendumului în timp ce precedenţii, mai puţin vizibili ca vulgaritate şi gomoşenie, continuă să-şi ia procentele grase de foşti preşedinţi, un gest de recunoştinţă şleampătă, necuvenită. Ce au condus, cum au condus şi unde am ajuns alături de ei? Sub toţi ăştia, iarăşi regula de trei, ca şi cea a triadelor, România s-a înfeudat, a fost deposedată economic, s-a prăbuşit în analfabetismul spornic alimentat de un sistem de învăţământ corupt, de apariţia unei „elite” maneliste, de trucajele jocului putere/opoziţie, de o imundă imunizare a hoţiilor netrebnicilor care amuşină în toate structurile administrative. Întorşi cu spatele la propria lor istorie, la secolele de jertfă ale poporului pentru realizarea unităţii reale de teritoriu a limbii române, în bătaia de joc a populaţiei majoritare, aceşti neica nimeni, politicienii (în marea lor majoritate) sunt gata să accepte federalizarea ţării (deşi aceasta încă se află în suferinţă teritorială) dintr-un jigodism profund al imoralităţii ca interes personal. Şi dincolo de orice acuză de naţionalism extrem, încă mă întreb, fiindcă nu înţeleg, cum de unei instituţii a Cuvântului, cum este Radiodifuziunea Română, i-a fost destinat ca director general un actor-interpret al dramaturgiei de limbă maghiară şi doar atât.
S-a ajuns la capătul experimentului arendaşilor politici, administrativi. Avem obligaţia, ca popor european, ca posesori de virtuţi şi valori, să asigurăm şansa reală a revenirii acasă a milioanelor de români refugiaţi în străinătate, concomitent cu restaurarea iubirii de patrie prin muncă, prin protecţie socială reală, printr-un audit profund a averii de care încă mai dispunem şi la care se cuvin adăugate valorile furate de unii sau de alţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
nu facem atac la persoana