Ce inseamna un trai decent

Societatea umană modernă ar trebui într-o normalitate să asigure MĂCAR UN TRAI DECENT pentru FIECARE dintre locuitorii acestei planete. Dar să nu vorbim la modul general, despre planetă, lume şi viaţă, ci să vorbim concret despre România şi poporul român. Statul Român ar trebui într-o normalitate să asigure MĂCAR UN TRAI DECENT pentru FIECARE român în parte. Sigur că părerea mea este că România NU asigură un trai decent românilor iar românii sunt nişte sclavi muncitori moderni care nu sunt în stare să lupte pentru bunăstarea vieţii lor.

Dar haideţi să vedem CE ÎNSEAMNĂ EXACT UN TRAI DECENT şi DE CE NU ÎL AVEM?
Este foarte important să se înţeleagă faptul că STATUL (şi cei din conducerea statului) gestionează banii publici (munciţi de popor – de noi toţi) cu principalul (aproape unicul) scop de a asigura BUNĂSTARE poporului. Adică, pentru a asigura acel TRAI DECENT fiecărui român. Ăsta este în principal scopul Statului – să ne asigure MĂCAR un trai decent! NU TREBUIE CĂZUT ÎN CAPCANA de a crede că statul are o responsabilitate redusă în privinţa vieţii noastre şi că bunăstarea noastră depinde în primul rând de noi. Aceasta este o manipulare ordinară a celor care conduc statul! (Băsescu este expert în acest lucru – el este cel care, ca patron de regim mafiot dictatorial putred de bogat – capo di tuti capi, a spus profesorilor ceva de genul “nu aveţi bani şi muriţi de foame? mai luaţi-vă un job!” Nesimţit ordinar!). NU! Bunăstarea noastră depinde ÎN PRIMUL RÂND de atitudinea-comportamentul Statului, care se “joacă” pe banii noştri. Daia îi dăm statului banii munciţi de noi (taxe şi impozite, asigurări sociale, medicale etc), ca să îi folosească în folosul nostru! STATUL ESTE PRINCIPALUL CARE POATE ŞI TREBUIE SĂ ASIGURE BUNĂSTAREA NOASTRĂ PE APROAPE TOATE PLANURILE (detalii mai jos). Împreună cu Statul trebuie să lucreze “guvernele locale” şi anume Primăriile (primar + consiliu local), dar şi consiliu judeţean. Toate aceste organisme trebuie să acţioneze în sfera lor de activitate pentru atingerea interesului general al poporului – bunăstare fizică şi sau psihică-spirituală. Trai decent…!
Iată ce înseamnă UN TRAI DECENT pentru orice salariat care chiar munceşte (indiferent dacă este în sistem public sau privat), pentru orice copil / elev / student, pentru orice pensionar care a lucrat la viaţa lui, pentru orice asistat social pe caz de boală-handicap, pentru orice persoană care nu lucrează chiar 8 ore pe zi, dar are pe umerii săi o responsabilitate mult mai mare decât a altor categorii sociale etc  (ordinea este aleatorie):
1. SIGURANŢA VIEŢII – Statul şi cei care îl conduc (cu banii noştri munciţi de noi) trebuie să facă tot posibilul ca viaţa noastră să fie cât mai în siguranţă, tot timpul, ziua şi noaptea, acasă, pe stradă, la şcoală şi la serviciu. PESTE TOT. Siguranţa vieţii poporului trebuie gestionată de către cei care conduc la nivel central (guvern, parlament, preşedinte) şi la nivel local – primărie, consiliu local, consiliu judeţean etc. Siguranţă a vieţii înseamnă să ai un adăpost solid deasupra capului – să nu cadă casa pe tine şi să reziste la cutremure mari, înseamnă să mergi liniştit pe stradă că nu există şanse foarte mari să îţi cadă în cap ceva (ţurţuri, tencuială, balcoane, copaci, stâlpi, bucăţi de acoperiş, ziduri, garduri etc – detalii AICI), înseamnă să existe puţine şanse să fii atacat de un hoţ/criminal/violator/câini, înseamnă să nu fii călcat de o maşină pe trecerea de pietoni, sau când traversezi pe verde etc. Dacă există şanse mari să ţi se întâmple astfel de lucruri înseamnă că cei care gestionează banul public şi sunt responsabili în acest domeniu NU ÎŞI FAC TREABA CUM TREBUIE! (un articol interesant despre asta aici: Nevoia de ”siguranță” a vieții)
2. SALARIU DECENT – Salariu decent înseamnă suficienţi bani din care să îţi asiguri TOATE CHESTIILE URMĂTOARE:
– adăpost şi condiţii decente de vieţuire deasupra capului în fiecare zi şi noapte: minim de mobilier necesar vieţii în condiţii decente – bucătărie, aragaz/plită, frigider, recipiente şi ustensile pentru gătit, maşină de spălat, duş sau cadă, pat de dormit etc; suficientă lumină (naturală sau artificială), suficientă căldură şi apă caldă, fără mirosuri neplăcute, fără zgomot care să nu te lase să te odihneşti calumea – de ex trafic (maşini, trenuri, tramvaie etc) câini maidanezi, vecini isterici etc.
– cheltuieli cu produse necesare pentru igienă – săpun suficient, şampon suficient (opţional), pastă de dinţi, periuţe, prosoape, hârtie igienică, şerveţele etc etc etc;
– cheltuielile cu utilităţile ( întreţinere, curent, apă, gaze, electricitate, căldură, abonament la internet – de bază etc) – dacă abia reuşeşti să acoperi din salariu aceste cheltuieli, înseamnă că Statul Român îşi bate joc de tine şi te ţine pe post de sclav muncitor vulnerabil.
– chiria – în cazul în care nu ai o locuinţă a ta; dacă munceşti – lucrezi şi salariul abia îţi ajunge să-ţi plăteşti chiria, înseamnă că trăieşti o mare ŢEAPĂ de la Statul Român şi cei care îl gestionează.
– hrană de calitate  – Atenţie: DE CALITATE! Dacă românu’ nostru este forţat de sărăcie să cumpere, de exemplu, otravă de salam ieftin ca să-şi hrănească familia înseamnă că STATUL şi cei care gestionează banul public şi au responsabilitate în acest domeniu nu şi-au făcut treaba calumea! Hrană de calitate înseamnă fără organisme modificate genetic (OMG), fără hormoni de creştere, fără medicamente, fără antibiotice, fără pesticide, erbicide, fara chimicale, fara E-uri fara substante toxice, fără monoglutamat de sodiu … în principiu….fără otravă în ea….;
– acces la apă potabilă pe bune – de calitate, nepoluată, fără fluor şi alte otrăvuri etc; Dacă eşti îndoielnic de calitatea apei de la robinet şi eşti forţat să consumi apă îmbuteliată, trăieşti o mare ţeapă, patronată de Statul Român, administraţia centrală şi locală, în cumetrie cu producătorii de apă îmbuteliată (nu neapărat de calitate mai bună decât cea de la robinet).
– acces la căldură şi apă caldă oricând ai nevoie
– îmbrăcăminte şi încălţăminte de calitate – haine impermeabile şi adidaşi / ghete / bocanci impermeabili pentru ploaie, haine călduroase pentru frig, căciulă călduroasă, bocanci impermeabili şi călduroşi pentru iarnă, încălţăminte care să reziste în timp, umbrelă şi/sau pelerină de ploaie pentru cine nu suportă absolut deloc ploaia, mănuşi impermeabile şi călduroase + şosete călduroase (rezistente la cea mai scăzută temperatură care se înregistrează în medie iarna la tine în localitate) etc.  Banii trebuie să fie suficienţi pentru a putea înlocui aceste haine cu unele noi atunci când se uzează;
– ghiozdan, caiete, cărţi şi rechizite pentru toţi copiii aflaţi în grijă – chit că eşti un singur părinte, dacă ai în grijă copii, indiferent câţi, ar trebui să îi poţi susţine din banii pe care îi câştigi; dacă banii nu îţi ajung atunci statul trebuie să intervină şi să te susţină financiar pentru a putea să creşti copiii; dacă nu îţi ajung banii pentru că statul te-a lăsat să faci câţi copii vrei, şi chiar ai făcut mulţi copii, sau nu îţi ajung din diferite alte motive, înseamnă că STATUL nu are grijă de cetăţenii lui, care cotizează şi muncesc pentru a produce acei BANI PUBLICI cu care se “joacă” cei care conduc acest stat şi această lume;
– medicamente – un trai decent înseamnă să ai suficienţi bani să-ţi cumperi medicamentele prescrise de medic, dacă nu sunt compensate sau gratuite de la stat! (personal recomand un consum cât mai mic de medicamente, dar probabil bătrânii noştri care stau la cozi prin farmacii n-ar putea psihic să conceapă viaţa fără medicamente… Folosiţi PREVENŢIA şi cât mai multe produse naturale pentru a ţine bolile departe – legume şi fructe, seminţe, sâmburi, ciuperci, miere, diferite plante, ceaiuri cu lămâie, usturoi etc
– să poţi strânge bani să-ţi iei o maşină – în mod normal, ar trebui din salariul pe care îl câştigi, să poţi pune bani deoparte, şi într-un timp nu foarte lung, să îţi poţi cumpăra o maşină, cu banii jos. În timp ce, într-adevăr, foarte mulţi români îşi cumpără maşini de fiţă, ca să fie ciumegi, nu pentru că ar avea cu adevărat nevoie de un autoturism, există şi foarte multe cazuri de români care chiar au nevoie de o maşină, din diferite motive (transport marfă, transport persoane, transport rude bolnave, pentru cumpărături pentru că ai probleme locomotorii etc etc etc). Dacă nu ai suficient de mulţi bani să strângi deoparte şi să-ţi iei o maşină în timp util (maxim 1 an de la momentul deciziei), înseamnă că trăieşti o MARE ŢEAPĂ! Tu şi noi toţi! Ţeapă de la Statul Român şi conducătorii lui corupţi! Dacă munceşti – lucrezi în fiecare zi pentru societatea în care trăieşti (la stat sau la privat, NU CONTEAZĂ), şi nu poţi strânge bani pentru a-ţi cumpăra o maşină cu banii jos, înseamnă că Statul Român, care gestionează vieţile noastre ale tuturor, şi care are pârghiile pentru a face posibil ca tu să-ţi cumperi uşor o maşină, îşi bate joc de tine! Dacă îţi permiţi o maşină doar în leasing (adică până la sfârşit vei plăti mult mai mult pe ea), înseamnă că eşti ţepuit! De către Statul Român care este în “cumetrie” cu firmele care oferă maşini în leasing.
– să poţi strânge bani să-ţi iei o locuinţă – în mod normal, ar trebui din salariul pe care îl câştigi, să poţi pune bani deoparte, şi într-un timp nu foarte lung, să îţi poţi cumpăra o locuinţă a ta, în proprietate privată, cu banii jos! Este normal ca oricine lucrează să-şi poată achiziţiona, într-un timp rezonabil de strâns bani (maxim 5 ani zic eu), o casă, un apartament care să fie al lui, pe persoană fizică, în proprietate privată, dacă asta vrea, pentru că asta are nevoie! Este normal ca acest lucru să se poată întâmpla! Până şi triburile de acu mii de ani aveau suficiente peşteri sau suficiente colibe pentru toată lumea… Dacă munceşti – lucrezi în fiecare zi pentru societatea în care trăieşti (la stat sau la privat, NU CONTEAZĂ), şi nu poţi strânge bani pentru a-ţi cumpăra o locuinţă cu banii jos, înseamnă că Statul Român, care gestionează vieţile noastre ale tuturor, şi care are pârghiile pentru a face posibil ca tu să-ţi cumperi uşor o locuinţă, îşi bate joc de tine! Dacă îţi permiţi o locuinţă doar în rate, cu credit pe 30 de ani la nişte bănci mârşave care fac bani nemunciţi pe spinarea ta (iar în total vei plăti mult mai mult pe locuinţă decât dacă o luai cu banii jos), înseamnă că eşti ţepuit! De către Statul Român şi conducătorii lui corupţi care sunt în “cumetrie” cu toate băncile care îi sug la buzunar pe săracii români muncitori.
Suficienţi bani, înseamnă pe lângă acoperirea tuturor cheltuielilor de NECESITATE explicate mai sus, şi posibilitatea de a face şi alte cheltuieli, care NU ţin de un MOFT ci mai mult de bun simţ. Printre aceste cheltuieli se află:
– călătorii, vacanţe, concedii – din banii pe care îi câştigi ar trebui în mod normal să-ţi permiţi ca cel puţin cele 21 de zile libere de “concediu” pe an (sau câte mai sunt oficial) să le poţi petrece undeva în vacanţă, FĂRĂ GRIJA BANILOR. Exact cum fac foarte mulţi  occidentali de se plimbă prin toată lumea pentru că nu au probleme în privinţa banilor. Deci toţi cei care lucrează 6-8 ore pe zi etc ar trebui să poată să meargă liniştiţi în vacanţă (nu neapărat în destinaţii de lux), fără să-şi facă probleme că nu au bani suficienţi.
– diferite bunuri şi alimente-dulciuri – suficienţi bani, înseamnă posiblitatea să-ţi cumperi din când în când şi diferite bunuri din comerţ care te atrag – fie ele accesorii legate de îmbrăcăminte (aspect exterior), fie diferite obiecte de mobilier utile, dar şi diferite alimente pe care ai vrea să le încerci sau diferite dulciuri (personal recomand MIERE şi FRUCTE în loc de dulciurile toxice din comerţ). Tot aici intră şi posibilitatea de a cumpăra cadouri celor dragi atunci când ai chef, fără să-ţi faci griji că nu ai suficienţi bani.
ATENŢIE: Toate aceste lucruri NU SUNT MOFTURI! SUNT LUCRURI PE CARE ÎN MOD NORMAL TOATĂ LUMEA AR TREBUI SĂ LE AIBĂ!!!
DACĂ LUCREZI 6-8 ore PE ZI, sau eşti pensionar, sau faci parte dintr-una dintre categoriile menţionate la început,  ŞI NU AI SUFICIENŢI BANI PENTRU TOATE LUCRURILE DE MAI SUS ÎNSEAMNĂ CĂ CINEVA ÎŢI DĂ O MARE ŢEAPĂ! ŞI ACEL CINEVA ESTE STATUL ROMÂN – PRINCIPALUL VINOVAT!. NU CĂDEA ÎN CAPCANA AUTO-ÎNVINOVĂŢIRII – CĂ DIN CAUZA TA NU AI BANI! ACEST LUCRU ESTE FALS, ESTE O MANIPULARE INFECTĂ A CELOR CARE CONDUC ŢARA ŞI SPUN AŞA CEVA, CA SĂ NU TE REVOLŢI NICIODATĂ ÎMPOTRIVA LOR, DEŞI AR TREBUI, PENTRU CĂ EI SUNT CEI CARE ÎŢI FURĂ BANII PUBLICI, PE CARE TOT TU I-AI MUNCIT! Băsescu este expert în asta (el este cel care a trimis profesorii să-şi mai ia un job dacă mor de foame) – scârbă infectă. (citeşte şi Strategii de manipulare si prostire a oamenilor. Cum se controleaza masele). Dacă tu lucrezi 6-8 ore pe zi, sau eşti pensionar, sau etc şi nu ai suficienţi bani pentru toate acele lucruri NORMALE de mai sus (care NU SUNT MOFTURI), PRINCIPALII VINOVAŢI ai acestei situaţii sunt cei care conduc la nivel central (preşedinte, guvern, parlament) şi cei care conduc la nivel judeţean şi local (consiliu judeţean, primar, consiliu local). Împotriva lor trebuie să te îndrepţi, nu împotriva ta! Lor trebuie să le ceri socoteală! Dar sigur că nu o faci, pentru că aşa este poporul român în prezent – o mămăligă.
MENŢIUNE: De ce sunt toţi vinovaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare?
Preşedintele Statului – reprezintă România pe plan extern, poate pune presiune, poate ieşi public, poate arăta cu degetul, poate DEMARA REFERENDUM NAŢIONAL etc etc etc legat de orice problemă de interes public, poate invalida legi, poate dizolva Parlamentul etc etc etc + alte chestii foarte importante, cu relevanţă pentru fiecare dintre noi; (în caz de probleme la acest nivel, principalul vinovat este Preşedintele Statului)
Parlamentul României – acolo se fac legile – valabile la nivel naţional, deci acolo se hotărăşte soarta noastră a tuturor, ca popor, în orice domeniu; + aprobă bugetul anual al României + multe alte chestii foarte importante, cu relevanţă pentru fiecare dintre noi; (în caz de probleme la acest nivel, principalii vinovaţi sunt Parlamentarii)
Guvernul României – reprezintă simbolul Puterii Executive – Guvernul este cel care FACE chestiile propriu-zis. Este cel care GESTIONEAZĂ ŞI CHELTUIE BANII PUBLICI (munciţi de noi toţi) + multe alte chestii foarte importante, cu relevanţă pentru fiecare dintre noi; (în caz de probleme la acest nivel, principalii vinovaţi sunt PRIM MINISTRUL şi MINIŞTRII care alcătuiesc Guvernul)
Consiliul judeţean – E un fel de Parlament+Guvern la nivel judeţean – ia hotărâri şi gestionează şi cheltuie bani publici la nivel judeţean –  fapt care îi vizează pe toţi cetăţenii de la nivelul judeţului respectiv (în caz de probleme la acest nivel, principalii vinovaţi sunt Preşedintele Consiliului Judeţean, dar şi fiecare dintre consilieri)
Primar şi Consiliu local – Sunt un fel de Parlament + Guvern la nivel local – iau hotărâri şi gestionează şi cheltuie bani publici la nivel local – care îi vizează pe toţi cetăţenii de la nivel local (comune, oraşe, municipii) (în caz de probleme la acest nivel, principalii vinovaţi sunt Primarul şi fiecare consilier local).
TOATE ACESTE INSTITUŢII SUNT VINOVATE PENTRU CĂ NU CREEAZĂ UN CADRU LEGAL ÎN CARE SECTORUL PUBLIC ŞI SECTORUL PRIVAT SĂ POATĂ OFERI, FIECARE ÎN RAZA LUI DE COMPETENŢĂ-ACTIVITATE, TOATE LUCRURILE DE CARE OAMENII AU NEVOIE PENTRU UN TRAI DECENT (EXPLICATE ÎN ACEST ARTICOL). STATUL TREBUIE SĂ ASIGURE CADRUL ÎN CARE TOŢI OAMENII SĂ POATĂ MUNCI, IAR CEI CARE MUNCESC SĂ ŞI PRODUCĂ BANI, NU SĂ PIARDĂ TIMPUL DEGEABA. STATUL TREBUIE SĂ CREEZE CADRUL ÎN CARE NIMENI SĂ NU MAI FURE DIN BANII PUBLICI. PENTRU CĂ STATUL, PRIN INSTITUŢIILE MENŢIONATE MAI SUS, NU ASIGURĂ ACESTE LUCRURI, ESTE PRINCIPALUL VINOVAT PENTRU SITUAŢIA ÎN CARE SE AFLĂ ROMÂNIA ŞI POPORUL ROMÂN!
Un trai decent înseamnă pe lângă SIGURANŢA VIEŢII şi UN SALARIU DECENT, şi următoarele lucruri:
3. ACCES LA SPAŢIU VERDE, SPAŢIU ÎN CARE SĂ FACI MIŞCARE şi SPAŢII DE JOACĂ PENTRU COPII – cât mai aproape de casă, pentru a putea merge cât de des vrei să te plimbi şi să te relaxezi, şi suficient de mare (ca suprafaţă) pentru a nu fi aglomerat. De asemenea, este preferabil ca pe fereastra casei să vezi ceva verde (un pom , o frunză, un spaţiu verde, ceva), dar asta este aproape imposibil într-un oraş atât de aglomerat şi înghesuit ca Bucureştiul, de exemplu. (conform unei cercetări, pacienţii dintr-un spital care aveau vizibilitate către un spaţiu verde pe fereastră s-au recuperat mai repede în urma operaţiei suferite decât cei care vedeau un zid pe fereastră şi suferiseră aceeaşi operaţi în spital). Dacă spaţiu verde nu există, măcar un spaţiu “gri” în care să poţi face mişcare. Foarte mulţi oameni “moderni”, mai ales cei din aglomerările urbane, nu mai fac în ziua de astăzi mişcare aproape de loc. Deşi mişcarea este esenţială în păstrarea sănătăţii, şi din cauza LISPEI DE SPAŢIU unde să faci un jogging, să alergi, să te plimbi, să te mişti, să ceva, românii nu mai fac mişcare. Tot aici intră şi lipsa de spaţii de joacă pentru copii. LIPSA DE ACCES LA  ASTFEL DE SPAŢII PUBLICE este un motiv CORECT pentru care STATUL şi Administraţia publică locală TREBUIE “ÎNJURATE”!
4. SUFICIENT TIMP LIBER  – pentru a putea să şi foloseşti acel spaţiu verde de care tocmai am vorbit, sau pentru a putea să îţi pui în aplicare hobby-ul, pasiunea, sau să ai suficient timp liber ca să faci ce ai tu chef – să citeşti, să te uiţi la filme, să te relaxezi cum vrei, pentru a avea un echilibru psihic-emoţional-spiritual încât să te simţi bine în fiecare zi şi să fii productiv pentru societatea în care trăieşti. Dacă lucrezi minim cele 6-8 ore pe zi şi din cauza tuturor problemelor pe care le ai de rezolvat (gătit, transport acasă-serviciu şi serviciu-acasă, rezolvat probleme cu administraţia publică=moartea, rezolvat probleme de sănătate=moartea, rezolvat probleme cu copiii etc etc etc), dacă nu-ţi mai rămâne timp liber PENTRU TINE să faci ce ai tu chef cu el, înseamnă că trăieşti într-o mare ŢEAPĂ şi cineva îşi bate joc de tine. Este vorba de STATUL ROMÂN, la care tu cotizezi cu mulţi bani pentru ca el să îţi asigure un trai decent, pe care el nu ţi-l asigură. Dacă tu care lucrezi în această societate (deci îţi faci treaba de cetăţean, de a contribui prin muncă la supravieţuirea şi perpetuarea “cetăţii”), ar trebui într-o normalitate, într-un trai decent, să ai suficient timp şi pentru tine ca individ, să te dezvolţi, să te relaxezi, să faci ce vrei. Dacă timpul nu-ţi ajunge (nu pentru că ţi-l gestionezi prost, ci pentru că într-adevăr ai prea multe pe cap), atunci ar trebui să fii maxim de revoltat! Dar NU pe tine! Ci pe cei care conduc această ţară, această societate. Pe cei care conduc Statul Român, pe cei cu funcţii de conducere în administraţia publică centrală şi locală!
5. TRATAMENT DEMN – din partea TUTUROR instituţiilor publice, tuturor funcţionarilor publici şi tuturor persoanelor plătite din bani publici, sau care lucrează în funcţii publice – de conducere sau nu. Aceştia sunt cei pe care eu îi numesc “salariaţi ai poporului” (pentru că poporul îi plăteşte! adică noi îi plătim, şi tot noi acceptăm un tratament nedemn şi batjocoritor din partea lor pentru că suntem nişte mămăligi). Dacă funcţionarii publici, sau orice persoană plătită din bani public, are un comportament nerespectuos faţă de orice cetăţean al acestei ţări, înseamnă că ceva nu merge bine, ceva nu este normal. Este vorba de Statul român, care permite ca angajaţi lui (de fapt ai noştri) să aibă tupeu, să fie nepoliticoşi şi aroganţi. Un trai decent înseamnă ca aceste persoane (plătite din banii noştri ai tuturor), să se comporte faţă de noi, de cetăţeni, ca un angajat faţă de patronul lui. Un trai decent înseamnă ca noi, toţi cetăţenii, în relaţia cu administraţia publică, să fim trataţi cu respect şi bun simţ!
6. AER CURAT (FĂRĂ POLUARE) – dacă tu şi familia ta respiraţi un aer poluat, din diferite motive (aglomeraţia din trafic, industrie, centrale sau fabrici în apropierea casei, praf, lipsa spaţiilor verzi, prea puţini copaci etc etc etc) înseamnă că cineva îşi bate joc de tine! Este vorba de Statul Român, care are toate pârghiile să rezolve această problemă (şi în principiu are toate pârghiile să rezolve ORICE PROBLEMĂ), dar nu o face, în principiu pentru că este putred de corupt. Mai exact cei care îl conduc sunt putred de corupţi şi de rea credinţă. Să nu îi uităm şi pe cei cu funcţii de conducere din administraţia publică locală, care şi ei pot rezolva problema poluării aerului pe plan local, dar nu o fac.
7. “DESCOTOROSIREA” de deşeuri în mod facil – Oamenii produc deşeuri. Într-o normalitate, oamenii trebuie să se poată descotorosi de acele deşeuri într-un mod cât mai uşor şi cu impact cât mai mic asupra mediului şi asupra bunăstării lor (miros, aglomeraţie, zgomot etc). O administraţia normală, pentru a oferi o variantă decentă de descotorosire a deşeurilor, va crea un adevărat sistem de management al deşeurilor, aşa cum există deja în oraşe şi ţări mai civilizate. Sistemul de management al deşeurilor trebuie să presupună sortare deşeurilor pe categorii în vederea reciclării (colectare selectivă pentru reciclare – plastic, PET, hârtie şi carton, metale, aluminiu, sticlă, deşeuri din echipamente electrice şi electronice – DEEE, obiecte voluminoase etc), şi pubelele de colectare selectivă trebuie să fie aproape sau chiar lângă locuinţa ta, pentru a putea sorta gunoiul cât mai uşor. Dacă acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că Administraţia publică (centrală şi locală) nu dă 2 bani pe ideea de a-ţi uşura ţie viaţa prin descotorosirea civilizată de deşeuri. Deci ţine minte şi acest motiv pentru care statul la modul general, şi conducătorii de la centru + cei din teritoriu (de la nivel local) trebuie “înjuraţi”.
8. EDUCAŢIE DE CALITATE – educaţie reală pentru a învăţa şi cunoaşte cât mai multe lucruri utile de pe această planetă, pentru a deprinde abilităţi, pentru a te dezvolta şi a creşte psihic-intelectual – tu şi copiii tăi. O mică parte din ce înseamnă educaţie reală găsiţi AICI. Dacă nu aveţi parte nici dvs ca adulţi (prin “educaţie continuă”) şi nici copiii dvs de o educaţie reală, înseamnă că Statul Român îşi bate joc de acest domeniu atât de important pentru societatea în care trăim (poate chiar cel mai important). Un popor needucat NU poate trăi bine. Bunăstarea o obţin oamenii bine educaţi, care pentru că sunt bine educaţi, ştiu ce este bine pentru ei şi pentru societatea lor, ştiu să aleagă în fruntea lor oameni de bună credinţă, ştiu să îşi ceară drepturile în stradă dacă este nevoie, ştiu să fie cetăţeni, nu nişte mămăligi. Din păcate Statul Român, mai exact conducătorii acestuia (cam toţi cei care s-au perindat pe la putere) au distrus cât de mult au putut Sistemul de învăţământ! Fie prin distrugere directă (măsuri greşite intenţionate sau nu), fie prin distrugere indirectă (prin neluarea măsurilor corecte pentru dezvoltarea educaţiei – fie din incompetenţă, fie din rea voinţă). Cei care se află la conducerea României sunt în mare majoritate nişte oameni de rea credinţă, mediocri şi corupţi. Un popor educat i-ar zbura în şuturi de acolo. De aceea poporul a trebuit să rămână cât mai NE educat, ca să ajungă cât mai distrus mental, ca să poată fi prostit şi manipulat cât mai uşoro dată la 4 sau 5 ani când sunt alegeri. De asemenea, poporul needucat habar n-are când îi sunt încălcate drepturile, habar n-are cum funcţionează Statul în care trăieşte, habar n-are cui să ceară socoteală etc. Poporul român needucat este un popor ideal pentru un conducător imoral. Înţelegeţi în ce MARE ŢEAPĂ trăiesc românii care îşi trimit copiii la şcoală-liceu-facultate în speranţa unei educaţii care să îi ajute în viaţa lor de cetăţeni, şi primesc în schimb UN GUNOI DE EDUCAŢIE? Aceasta este una dintre marile ŢEPE ale Statuli Român, oferite direct cetăţenilor săi! Dacă eşti NEmulţumit de sistemul de educaţie din prezent, ţine minte că principalul vinovat este Statul Român, reprezentat de conducătorii imorali din fruntea lui, de la nivel central, dar şi din administraţia publica locală.
Cum îţi dai seama dacă ai sau ai avut parte de o Educaţie “GUNOI”?
A. Dacă încă eşti în şcoala-liceu-facultate, primeşti o Educaţie-GUNOI dacă:
NU ai fost învăţat ce este aia plagiat, CUM FUNCŢIONEAZĂ STATUL, INSTITUŢIILE LUI şi ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ, NU ai fost învăţat reguli de bază pentru igienă, reguli de bază pentru o alimentaţie sănătoasă, nu ţi-au fost prezentate pericolele internetului, nu ai fost învăţat cum să înveţi, nu ai fost învăţat cum să supravieţuieşti în marile aglomerări urbane (şi care sunt pericolele care te pândesc acolo), nu ai învăţat lucruri de cultură general despre toate materiile care îţi vin în minte (istorie, geografie, matematica, limba romana, biologie, fizică etc), nu ai învăţat să funcţionezi cu un calculator şi pe internet, nu ţi-a fost pus creierul la contribuţie, ai fost pus să memorezi şi să redai informaţia tocită pe dinafară, nu ai fost învăţat regulile de prim ajutor, nu ai fost învăţat ce să faci în caz de incendiu, nu ţi-au fost explicate drepturile şi obligaţiile pe care le ai ca cetăţean, nu ai fost învăţat să te informezi corect despre orice domeniu te interesează, nu ai fost învăţat că oamenii sunt diferiţi (din nenumarate motive), nu ai fost învăţat despre cum oamenii au două părţi – una biologică şi una raţională, care interacţionează şi chiar se “războiesc” uneori, nu ai fost învăţat că pe lumea asta există oameni mai mult răi şi oameni mai mult buni pentru această societate şi că oamenii mai mult răi îţi vor afecta obligatoriu viaţa şi bunăstarea dacă trăieşti în aceeaşi comunitate cu ei, nu ai fost învăţat măcar o limbă străină (de preferat engleză ca primă limbă străină), nu ai fost învăţat să nu faci preconcepţii, discriminări, generalizări, să nu fii rasist şi să înţelegi că oamenii au culturi, tradiţii şi obiceiuri diferite şi că este normal să fie aşa, nu ai fost învăţat să ai o sete de cunoaştere despre lumea înconjurătoare, fapt care te-ar fi ajutat să ştii mai multe şi deci să trăieşti mai bine, nu ai fost învăţat că doctorii NU sunt Dumnezei în domeniu medicinei şi însănătoşirii organismului, că pastilele, medicamentele şi vaccinurile sunt un fel de otravă pe care o bagi în corp, şi că există numeroase remedii naturale tradiţionale pentru a scăpa de boli şi pentru a le preveni, nu ai fost învăţat ce înseamnă să ai o viaţă sănătoasă şi care sunt lucrurile care îţi afectează sănătatea  etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc etc.
B. Dacă ai terminat studiile, îţi poţi da seama că ai primit o Educaţie-GUNOI, dacă:
Multe dintre lucrurile înşirate mai sus sunt valabile şi pentru tine, dacă studiile pe care le-ai făcut nu te ajută să îţi găseşti un serviciu în domeniul studiilor, dacă educaţia primită nu te ajută să te descurci suficient de bine în viaţă (nu reuşeşti să te adaptezi rapid schimbărilor, nu reuşeşti să câştigi suficient de mulţi bani, nu reuşeşti să înţelegi ce se petrece în jurul tău, în diferite domenii, etc), dacă multe dintre lucrurile înşirate un pic mai sus NU au ajuns la urechile tale în timpul studiilor (scoala-liceu-facultate-master-doctorat), deşi ar fi trebuit; dacă în prezent, nu ai posibilitatea să urmezi gratuit nişte cursuri care să ţină de educarea ta continuă pe tot parcursul vieţii de adult, aşa cum se poartă în state mai civilizate.
Toate aceste lipsuri din educaţia ta şi a copiilor tăi SUNT MOTIVE CORECTE ŞI SUFICIENTE pentru ca tu să fii NEMULŢUMIT la adresa Statului Român şi a conducătorilor lui! Reciteşte-le şi ţine-le minte!
9. SĂ-ŢI REZOLVI PROBLEMELE CU ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ UŞOR ŞI ÎN TIMP REZONABIL – Aglomerarea de mulţi cetăţeni pe un anumit teritoriu presupune o minimă organizare birocratică. Aceasta este administraţia publică. Un trai decent înseamnă o relaţie BUNĂ cu administraţia publică. O relaţie bună cu administraţia publică înseamnă să rezolvi treburile (plăţi de taxe şi impozite, solicitări, propuneri, petiţii, semnalare de probleme, rectificări, declaraţii, cereri etc etc etc) CÂT MAI UŞOR (fără bătăi de cap) ŞI CÂT MAI RAPID (fără să pierzi prea mult timp pentru deplasări sau pe la cozi la ghişee)! De asemenea, cam toate serviciile oferite de administraţie ar treuie să fie GRATUITE (daia cotizăm la stat cu vârf şi indesat – ca să gestioneze ţara-administraţia cu acei bani, nu să ne mai ceară alţi bani pentru o nouă hârtie sau autorizaţie). Asta înseamnă NORMALITATE în relaţia cu Administraţia! Dacă în relaţia ta cu Administraţia îţi faci nervi, pierzi bani şi pierzi prea mult timp, înseamnă că STATUL ROMÂN – PATRONUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, în frunte cu ai lui conducători de rea credinţă şi/sau incompetenţi ÎŞI BAT JOC DE TINE şi NU LE PASĂ! Acesta e un alt motiv CORECT pentru care să fii frustrat la adresa Statului şi a celor care îl conduc!
10. SĂ-ŢI REZOLVI PROBLEMELE ÎN JUSTIŢIE UŞOR ŞI ÎN TIMP REZONABIL – Din cauza naturii umane, a aglomerării oamenilor pe un teritoriu geografic restrâns şi din cauza faptului că oamenii sunt diferiţi, între oameni apar conflicte pe care nu sunt în stare să le rezolve singuri. Din acest motiv a apărut JUSTIŢIA (sistemul de justiţie cu tot aparatul lui, de la poliţişti, la procurori şi judecători), care teoretic este un sistem independent, neutru şi obiectiv. În cazul în care ai, din diferite motive care au ţinut sau nu de tine, un conflict mai mic sau mai mare cu care ajungi în Instanţă, sau ai o problemă pe care trebuie să ţi-o rezolve Instanţa de Judecată (fără să fie neapărat un conflict), acest lucru NU trebuie să te coste bani pe care nu îi ai, şi timp pe care NU vrei să îl pierzi aiurea. Costurile judecării unei cauze şi costurile luptei pentru adevăr suportate de un cetăţean de bună credinţă, TREBUIE SĂ FIE MINIME sau chiar NULE. TIMPUL petrecut în Instanţele de Judecată trebuie să fie MINIM! Un trai decent înseamnă rezolvarea problemelor în justiţie UŞOR (FACIL, pe înţelesul oricui), CU AJUTOR JURIDIC GRATUIT (consultanţă juridică gratuită) DIN PARTEA STATULUI, cu un MINIM DE CHELTUIELI şi cu UN MINIM DE TIMP IROSIT (mai ales pentru cauzele-speţele simple). DACĂ ACESTE LUCRURI NU SE ÎNTÂMPLĂ în viaţa reală, înseamnă că STATUL ROMÂN, prin conducătorii lui de rea credinţă de la nivel central şi local, GESTIONEAZĂ PROST SITUAŢIA, şi este principalul VINOVAT.
11. INFORMARE-CONŞTIENTIZARE – acces liber, neîngrădit şi necenzurat la informaţia de interes public şi la informaţia de calitate, utilă; INTERNET GRATUIT! (internetul poate fi atât de util încât ar trebui să fie gratuit pentru toată lumea). Românii trebuie să înţeleagă să facă distincţie între informaţiile de interes public (cele mai importante) şi informaţiile ce ţin de interesul publicului (în cazul publicului românesc e vorba de multe gunoaie de emisiuni cretine, bârfe, mondenităţi, fotbal, sex, paparazi, înmormântări, crime etc). Despre diferenţa dintre informaţiile de interes public şi cele ce ţin de interesul publicului citiţi aici: Diferenta interesul public vs interesul publicului. Lucruri care ne afecteaza viata si bunastarea. Ce vrea poporul român. Românii trebuie să fie toţi interesaţi să aibă acces liber, neîngrădit, necenzurat şi nemalformat la informaţia de interes public – cea mai relevantă informaţie pentru bunăstarea noastră a tuturor. De aceea, internetul, cel mai facil mod de informare, cred că ar trebui să fie GRATUIT pentru toată lumea, iar atunci când este vorba de informaţii de interes public, INTERNETUL NU TREBUIE CENZURAT ÎN NICIUN FEL! (dar se încearcă asta în continuu – detalii AICI) Dacă ai sesizat în viaţa ta de român de bună credinţă faptul că PRESA (fie ea tipărită sau online) este CENZURATĂ sau CUMPĂRATĂ de diverse interese financiare şi/sau politice (vezi de exemplu doar cazul Roşia Montană), dacă ai sesizat că se încearcă CENZURAREA INTERNETULUI (vezi ACTA şi alte iniţiative), dacă ai observat că mai toate marile publicaţii de presă şi televiziuni DISCUTĂ DESPRE ACELEAŞI LUCRURI tot timpul, dacă ai observat că există subiecte de interes public care nu apar niciodată la TV sau în presă, ci mai degrabă doar pe bloguri încă “libere” (de exemplu Revoluţia din Islanda), atunci înseamnă că STATUL ROMÂN NU ASIGURĂ UN CLIMAT PROPICE PENTRU O INFORMARE-CONŞTIENTIZARE REALĂ PE PROBLEME DE INTERES PUBLIC! Iar acest lucru este foarte grav! Pentru asta, din motive corecte, trebuie să fii foarte supărat pe cei care gestionează Statul şi administraţiile publice locale!
12. DECENŢĂ ÎN AFIŞAJUL PUBLICITAR ÎN SPAŢIUL PUBLIC – atunci când mergi pe stradă sau la metrou, să NU fii bombardat cu mii de afişe publicitare, reclame mai mici sau mai mari, luminoase sau nu, care se mişcă sau clipesc, care te orbesc mai mult sau mai puţin, care îţi invadează cu tupeu câmpul vizual fără să poţi face nimic pentru a te apăra. Aceste afise publicitare sunt inevitabile în marile oraşe ale României, şi parcă te sufocă. Abundenţa şi “tupeul” amplasării acestor afişe publicitare SCADE nivelul de confort al cetăţeanului de bună credinţă nevinovat. Dacă îi scade nivelul de confort, înseamnă că se reduce implicit şi NIVELUL DE TRAI, adică, la modul general, Bunăstarea lui. O administraţie centrală sau locală ar reglementa această problemă şi ar reduce numărul de afişe publicitare existente la nivelul unei localităţi, prin limitarea la un anumit număr de afişe pe cap de locuitor sau un anumit numar de afise pe o anumită suprafaţă a oraşului. Astfel, oraşele ar fi mai aerisite, mai frumoase, mai decente. Dacă oraşul tău este bombardat de reclame, afişe publicitare etc, atunci să ştii că principalii vinovaţi sunt cei care conduc Statul la nivel central şi cei din administraţia locală, care, împreună, au GREŞIT în reglementarea / gestionarea acestui domeniu.
13. ACCES LA SERVICII DE SĂNĂTATE, DE CALITATE şi IEFTINE – atunci când funcţionăm ca o societate, în care teoretic toţi muncim/lucrăm pentru toţi (pentru că altfel n-am putea funcţiona), este normal să cotizăm la bugetul de stat, iar bugetul de stat să fie apoi cheltuit pe diferite necesităţi şi priorităţi ale Cetăţii, adică ale cetăţenilor, adică ale noastre, ca popor. Dacă nu s-ar mai fura atât de mult din banii publici, dacă am avea nişte conducători adevăraţi, de bună credinţă, care să gestioneze competent lucrurile, s-ar putea asigura în România (cred) servicii medicale gratuite pentru toată lumea. Dacă acest lucru nu se poate face şi nu se va face, păstrându-se sistemul de persoane “asigurate medical”, care au anumite beneficii pentru că sunt asigurate, TOATE ACESTE SERVICII DE SĂNĂTATE PE CARE ASIGURAŢII LE PRIMESC TREBUIE SĂ FIE DE CALITATE ŞI IEFTINE! (teoretic ar trebui să fie GRATUITE, pentru că ai plătit deja o dată când te-ai asigurat medical; chiar şi problemele dentare ar trebui să fie gratuite dacă eşti asigurat medical). Din păcate în România, deşi ai cotizat la asigurările de sănătate atâta timp de-a lungul vieţii, atunci când ai şi tu o problemă medicală şi ai nevoie să fii însănătoşit, eşti tratat cu C#R#’ de către nişte asistente plătite din banii tăi sau de nişte medici de asemenea bugetari. DACĂ în viaţa ta de român în România te-ai confruntat cu probleme în sistemul public de sănătate (la care cotizezi cu bani munciţi de tine), trebuie să ţii minte că principalul vinovat pentru această situaţie este STATUL ROMÂN şi cei care conduc. În cazul sănătăţii – vinovaţi sunt mai ales Parlamentarii şi Guvernul României. Dacă în viaţa ta de asigurat medical, ai avut probleme de sănătate şi ai încercat să ţi le rezolvi, bazându-te pe asigurarea medicală, dacă ai întâmpinat orice fel de probleme: lipsa de spital în apropiere, doctori şi asistente care nu te-au tratat fără să le dai bani, doctori incompetenţi şi asistente nepricepute, doctori şi asistente care te-au tratat cu  C#R#’, spitale neigienice sau care reprezintă surse de îmbolnăvire (sau chiar adevărate focare de infecţie), ambulanţă care a venit prea greu atunci când ai avut o urgenţă, lipsa de medicamente în farmacii, medicamente prea scumpe etc etc etc….. ţine minte toate aceste probleme şi ţine minte că Statul, prin conducătorii lui ÎŞI BATE JOC DE TINE!
14. EXISTENŢA UNUI PROGRAM REAL DE STAT PENTRU A AJUTA FUMĂTORII SĂ SE LASE DE FUMAT ÎN CEL MAI UŞOR MOD POSIBIL – Pentru că Statul Român, principalul responsabil de cetăţenii români şi de poporul român, NU a pus bazele unui program naţional eficient prin care fumătorii să se poată lăsa de fumat foarte uşor şi rapid, ci doar un Program Stop-Fumat ineficient şi care presupune chinuri, sevraj, inoculare de otravă prin medicamente etc, fumătorii români sunt lăsaţi de izbelişte să se descurce cum pot cu această capcană sinistră a fumatului. Aceste chinuri în încercarea de a te lăsa de fumat cu multă voinţă sau diferite substitute, cât şi aruncarea de sume importante de bani pe ţigări, scad nivelul de trai al românului fumător şi îi reduc bunăstarea. Şi de acest lucru principalul vinovat este STATUL, care nu l-a educat suficient pe individ să NU se apuce de fumat, şi care după ce s-a apucat îl abandonează să se chinuie singur în încercarea de a scăpa de această dependenţă. Tot ce are de făcut în această problemă Statul român este SĂ PROMOVEZE INTELIGENT CARTEA ÎN SFÂRŞIT NEFUMĂTOR. METODA UŞOARĂ A LUI ALLEN CARR – cea mai ieftină, rapidă şi eficientă metodă prin care te poţi lăsa de fumat. Dar pentru că nu o face, STATUL ROMÂN şi cei care îl gestionează (cei de la conducere la nivel central şi local) sunt perfect vinovaţi de soarta fumătorilor în România, fie ei adulţi, bătrâni sau copii… Ţineţi minte şi această batjocură şi nepăsare a Statului şi a celor care îl conduc, asupra poporului român!
15. STABILITATEA LOCULUI DE MUNCĂ ŞI GĂSIREA RAPIDĂ A UNUI NOU LOC DE MUNCĂ – una dintre principalele atribuţii ale Statului este să asigure cetăţenilor lui locuri de muncă decente (în condiţii de muncă decente şi plătite decent – ce înseamnă un salariu decent am explicat mai sus). Pentru că prin acea muncă depusă de fiecare dintre cetăţeni se asigură perpetuarea noastră a tuturor, ca popor, ca Stat, ca Naţie, ca ce vreţi voi. Cu toţii trebuie să contribuim pentru a supravieţui, şi pentru a prospera. În momentul în care îţi pierzi locul de muncă, ar trebui ca IMEDIAT, să îţi poţi găsi un alt loc de muncă decent (condiţii de muncă decente şi salariu decent). Dacă STATUL nu îţi asigură un loc de muncă stabil (în privat sau la stat – pentru că tot statul are pârghii pentru a susţine şi companiile private), dacă statul nu îţi asigură posibilitatea de a-ţi găsi foarte rapid şi uşor un nou loc de muncă decent, înseamnă că Statul îşi bate joc de tine, şi de noi toţi, ca popor! Ţine minte frica de a-ţi pierde locul de muncă, ţine minte tot ce înseamnă “oroarea” de a-ţi căuta şi a-ţi găsi un nou loc de muncă decent în România, şi ţine minte că principalul vinovat pentru această proastă organizare a pieţei muncii este Statul Român, şi mai exact cei care îl conduc, în frunte cu Parlamentul şi Prim Ministrul României!
16. INFRASTRUCTURĂ DECENTĂ PENTRU DEPLASARE-TRANSPORT PE JOS ŞI CU MIJLOACE DE TRANSPORT – chinurile pe care le suportă un român în trafic, fie ca pieton, ca pasager sau şofer în mijloace de transport (fie ele proprii sau în comun cu alţi cetăţeni), sunt O BATJOCURĂ pe care administraţia publică o oferă românilor zi de zi. Există români care să nu fi întâlnit probleme în deplasarea lor prin această ţară, sau în localitatea în care trăiesc? Nu cred. Gândiţi-vă la orele petrecute în maşina personală în trafic, în ambuteiaje, aglomeraţie şi poluare. Gândiţi-vă la orele pierdute pentru a face naveta dintr-un loc în altul, cu şoferi nebuni de microbuz sau cu trenuri care aproape în mod obligatoriu întârzie. Gândiţi-vă la aglomeraţia pe care a trebuit să o suportaţi în mijloacele de transport în comun (autobuze, autocare, troleibuze, tramvaie, microbuze, trenuri, metrouri etc). Gândiţi-vă câte pericole vă pasc atunci când mergeţi cu bicicleta prin trafic, printre şoferii români nebuni, pentru că nu există o infrastructură reală pentru biciclete în România. Gândiţi-vă câtă batjocură oferă adminitraţia românească, mai ales cea locală, PIETONILOR, care NU AU PE UNDE SĂ MEARGĂ din cauza maşinilor parcate peste tot, care respiră poluare zi de zi pe stradă, care merg prin jeg şi bălţi, care îşi sparg capul de trotuar pentru că este plin de polei, care se chinuie să sară peste munţi de mocirlă de zăpadă pentru că drumurile şi trotuarele nu sunt deszăpezite calumea. Gândiţi-vă la cum NU avem autostrăzi, şi din cauza asta o deplasare dintr-o parte în alta a ţării ţine o veşnicie şi cauzează zeci-sute de morţi anual. Gândiţi-vă la toate aceste lucruri negative din viaţa noastră, care ne reduc confortul fizic şi psihic, ne reduc bunăstarea şi se bat cap în cap cu ideea de “un trai decent”. Şi ţineţi minte că principalii vinovaţi sunt cei care conduc această ţară, de la nivel central, dar şi de la nivel local!
17. CONFIDENŢIALITATE şi VIAŢĂ PRIVATĂ PE BUNE – un trai decent înseamnă să ai viaţă privată. Din păcate însă, societatea românească (şi nu numai ea) susţine un sistem prin care cetăţenii NU mai au viaţă privată. LUAŢI AMINTE ŞI ŢINEŢI MINTE URMĂTOARELE ADEVĂRURI – REALITĂŢI CONCRETE (NU ABURELI): TOT CE VORBIM LA TELEFON, TOATE MESAJELE TRIMISE PRIN TELEFON-TABLETA-LAPTOP-CALCULATOR, TOATE MAILURILE, TOATE SMS-URILE, TOATE CONVORBIRILE PRIN REŢELELE DE SOCIALIZARE, TOATE DATELE PRIVATE PE CARE ALEGEM SĂ LE EXPUNEM PE INTERNET, TOATE SUNT STOCATE ŞI FOLOSITE ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, MAI DEVREME SAU MAI TARZIU, DAR CU SIGURANŢĂ, NICIODATĂ ÎN FAVOAREA NOASTRĂ! ACEST LUCRU SE ÎNTÂMPLĂ PENTRU CĂ ESTE CEEA CE SE DOREŞTE LA NIVELUL CEL MAI ÎNALT DE CONTROL AL LUMII, DAR ARE LOC ŞI ÎN ROMÂNIA PENTRU CĂ AI NOŞTRI CONDUCĂTORI, DE LA NIVEL CENTRAL ŞI LOCAL, PERMIT ACEST LUCRU. EI SUNT PRINCIPALII VINOVAŢI, PE CARE TREBUIE SĂ ÎI “ÎNJURĂM”, PENTRU CĂ PE EI ÎI PUTEM SCHIMBA, POATE CU UNII MAI BUNI! Românii nu prea mai au viaţă privată şi confidenţialitate în viaţa personală online. Acest lucru dăunează grav ideii de TRAI DECENT şi cei care permit acest lucru sunt VINOVAŢI. (citiţi câte ceva AICI1 şi AICI2)
18. SĂ AI FAMILIA UNITĂ DIN PUNCT DE VEDERE GEOGRAFIC
Adevărate tragedii au loc în timp ce noi stăm pe net legat de copii crescuţi de bunici şi soţi separaţi de soţii, din cauza saraciei si lipsei locurilor de munca bine platite in România. Câteva milioane de români au plecat în străinătate pentru a câştiga suficienţi bani să-şi întreţină familiile. Din păcate, pentru asta, foarte multe familii s-au destrămat, iar membrii familiei sunt separaţi…care pe unde… Bineînţeles, DIN CAUZA BESTIILOR DE CORUPŢI ŞI INCOMPETENŢI CARE CONDUC ACEASTĂ ŢARĂ ŞI CARE VOR DOAR SĂ FURE ŞI SĂ FIE LA PUTERE, şi care n-ar fi în stare să asigure un mediu economic performant, care să ofere locuri de muncă bine plătite AICI, ÎN ROMÂNIA.
Acestea au fost doar câteva dintre caracteristicile concrete care după părerea mea ţin de o viaţă normală, ţin de un TRAI DECENT, ţin de NORMALITATE. ATENŢIE! Toate aceste lucruri înşirate mai sus NU SUNT MOFTURI! Sunt lucruri normale pe care ar trebui cu toţii să le avem într-o normalitate! Din păcate în România ANORMALITATEA este considerată de foarte multe ori ca fiind NORMALITATE…

Autor: Emilian

Sursa: https://ceicunoi.wordpress.com/2013/01/23/ce-inseamna-un-trai-decent-ce-ar-trebui-sa-avem-daca-muncim-drepturile-romanilor-sclavi-muncitori-fara-bunastare-pol100/

Michael Perelman - Sărăcia e sursa bogăţiei: Inventarea Capitalismului

În fiecare an, 15 milioane de minori mor de foame: 1 copil la fiecare 13 secunde.
Capitolul 1: Importanţa neîncetată a acumulării primitive
“Câmpurile comune şi păşunile ţineau viu un viguros sprit de cooperativă într-o comunitate; orice gard ridicat în jurul unui teren distrugea acel spirit. Sprijinindu-se unii pe alţii, oamenii de la ţară munceau împreună amical, se înţelegeau între ei asupra rotaţiilor recoltelor, asupra părţilor din păşunile comune, cum să îngrijească şi să îmbunătăţească păşunile şi livezile, să cureţe şanţurile, şi să irige terenurile agricole. Munceau împreună pământul, şi mergeau împreună de la câmp acasă, de la fermă la fermă, prin căldură, dimineaţa, la prânz şi seara. Toţi depindeau de resursele comune ale lemnelor de foc şi ale paielor pentru îngrijirea grajdurilor, şi împărţind atât de multe lucruri necesare traiului erau învăţaţi de tineri să trăiască după regulile şi obiceiurile comunităţii. După ce au ridicat garduri, şi după ce fiecare om a obţinut bucata lui de teren şi putea să-i alunge pe vecini de pe ea, disciplina împărţirii lucrurilor în mod corect cu vecinii s-a mai pierdut şi fiecare gospodărie a devenit o insulă. Aceasta a fost marea revoluţie în viaţa oamenilor, mai mare ca toate schimbările economice care au urmat împărţirii terenurilor. Şi totuşi, puţini oameni care trăiesc acum în această lume pe care am moştenit-o după ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor sunt în stare să conceapă întreaga semnificaţie a modului de în care trăiau acei oameni şi care acum e cu totul pierdut.”—Joan Thirsk, “Enclosing and Engrossing”
Coerciţia şi Crearea Clasei Muncitoare
Procesul brutal prin care oamenii au fost deposedaţi de mijloacele prin care își asigurau traiul, cunoscut ca acumulare primitivă, a provocat nenorociri enorme pentru oamenii obișnuiți. Această acumulare primitivă a oferit baza de plecare a dezvoltării capitaliste. Joan Thrisk, unul dintre cei mai informați istorici asupra societăţii agricole britanice, descrie mai sus natura unora dintre cele mai brutale transformări sociale şi individuale care a fost asociată cu ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor.
Unii au condamnat această expropriere. Marx (1977, 928) s-a făcut ecoul acestei condamnări, când a acuzat:
“Exproprierea producătorilor direcţi a fost făcută prin mijloacele celui mai nemilos barbarism, şi stimulată de cea mai infamă, cea mai sordidă, cea mai josnică şi cea mai odioasă dintre pofte.”
Oficial, această deposedare a oamenilor de mijloacele care le asigurau traiul a fost perfect legală. La urma urmei, ţăranii nu deţineau drepturi de proprietate în sensul strict al acestora. Ei aveau doar drepturi tradiţionale asupra pământului. Pe măsură ce pieţele s-au dezvoltat, mica boierime, care era însetată după pământ, şi apoi burghezia au folosit statul pentru a crea o structură legală prin care aceste drepturi tradiţionale au fost abrogate. (Tigar şi Levy, 1977). Deposedarea oamenilor obişnuiţi de resursele comune a fost o condiţie necesară, dar nu mereu şi suficientă, pentru a-i forţa pe ţărani să se lase înghiţiţi de piaţa muncii. Chiar şi după aceste îngrădiri ale pământurilor obşteşti, muncitorii s-au retras în păduri, în poieniţe, în carierele de piatră, de unde puteau obţine combustibil şi lemne pentru a găti şi pentru a-şi creşte animalele, puteau apuca mere şi arunca nuci de dincolo de gardurile vii, puteau strânge lemne de foc, calapăr şi alte ierburi sălbatice de pe orice bucată de pământ lăsată de izbelişte… Aproape orice găseau pe pământul obştesc putea fi folosit pentru traiul frugal al lucrătorului pământului și pentru cel al soției sale.” (Everitt 1967, 405).
În măsura în care economia tradițională putea să rămână în funcțiune în ciuda pierderii resurselor comune, capitalul nu putea fi alimentat în mod satisfăcător cu forță de muncă. Prin urmare, nivelul salariilor reale ar trebui să fie mai ridicat, împiedicând astfel procesul de acumulare. Deloc surprinzător, unul după altul, aceste drepturi tradiționale au dispărut cu totul. În ochii burgheziei, ”proprietatea a devenit proprietatea absolută: toate ”drepturile” pe care țăranii le aveau sau le-au păstrat de-a lungul timpului, acum nu mai erau tolerate… erau interzise.” (Foucault 1979, 85).
Acumularea primitivă a ciopârțit modul de viață tradițional, ca o foarfecă. Prima lamă ascuțită a folosit la distrugerea posibilității oamenilor de a-și asigura ei singuri traiul zilnic. Cealaltă lamă a reprezentat un sistem de măsuri dure al căror scop era să facă imposibil pentru oameni să-și mai găsească strategii de supraviețuire alternative în afara sistemului de muncă salarială. O mulţime de legi brutale, menite să sufoce orice rezistență ar fi opus oamenii cererilor muncii salariale, a însoțit deposedarea țăranilor de drepturile lor, chiar înaintea impunerii capitalismului ca o forță economică semnificativă. De exemplu, începând cu Tudorii, Anglia a pus în aplicare măsuri dure care le interziceau țăranilor să vagabondeze sau să apeleze la sistemele de asistență socială.
Potrivit unei reglementări din 1572, cerșetorii mai mari de 14 ani erau biciuiți cu severitate și însemnați cu un fier înroșit pe urechea stângă, dacă cineva nu își dorea să îi ia şi să îi pună la muncă timp de doi ani. Recidiviștii mai mari de 18 ani erau executați, dacă cineva nu îi lua să-i pună să muncească. Cei care recidivau în continuare erauexecutați automat, fără alt drept de apel (Marx 1977, 896ff.; Marx 1974, 736; Mantoux 1961, 432).
Astfel de regulamente au apărut aproape simultan în secolul al 16-lea în Anglia, Țările de Jos, și Zurich (LeRoy Ladurie 1974, 137).
Aşa se face că majoritatea muncitorilor, lăsată fără alternativă, nu a mai avut de ales decât să muncească pentru salarii care uneori se apropiau de nivelul de subzistenţă.
În urma acumulării primitive, economiştii susţin că relaţiile salariale au devenit aparent o afacere voluntară. Muncitorii aveau nevoie de lucru, iar angajatorii aveau nevoie de muncitori. În realitate, desigur, procesul nu era nici pe departe voluntar. Aşa cum arată Foucault (1979, 222):
“Istoric, procesul prin care burghezia a devenit clasa politică dominantă pe parcursul secolului al 18-lea a fost mascat în spatele unui cadru juridic explicit codificat şi egalitarian doar de ochii lumii, care a putut fi stabilit în urma organizării unui regim parlamentar reprezentativ. Dar, dezvoltarea şi generalizarea mecanismelor de disciplinare au constituit cealaltă parte, nevăzută şi murdară a acestui proces… susţinută de aceste mecanisme fizice, mici, zi de zi, de către toate acele sisteme ale micro-puterii care sunt în mod esenţial nonegalitare.”
Într-adevăr, istoria recrutării forţei de muncă spune povestea neîntreruptă a coerciţiei, ori prin forţa brutală a sărăciei, ori prin reguli mai directe, care au făcut imposibilă continuarea stilului tradiţional de viaţă (Moore 1951).
Desigur, necesităţile obişnuite pentru economia unei gospodării care se putea autosusţine într-o măsură i-a ţinut pe mulţi oameni puţin deasupra nivelului de subzistenţă, dar pentru mulţi piaţa a fost un pas înapoi. Introducerea năucitoare a modului individualist în care funcționa piața i-a rupt pe oameni de legăturile lor tradiționale și a creat un sentiment de dezumanizare (vezi Kuczynski 1967, 70).
Intenţia declarată de a impune disciplina a justificat măsurile brutale la care au fost supuşi săracii. Într-adevăr, cei care au scris despre fiecare asemenea măsură de persuasiune împărtăşesc toţi obsesia legată de crearea unei forţe de muncă disciplinată(Furniss 1965; Appleby 1978).
Susţinătorii unor asemenea măsuri în mod tipic şi-au apărat poziţia invocând nevoia de a civiliza muncitorii sau de a pune capăt lenevirii şi indolenţei. Totuşi, capitalul a avut nevoie de măsuri ca să învingă economia gospodăriilor pentru a putea extrage o mai mare masă de valoare în surplus, valoare adăugată.
De fapt, aproape toată lumea implicată în procesul de acumulare primitivă, fie susţinător, opozant sau muncitor, a fost de acord cu verdictul lui Charles Hall (1805, 144) că ”dacă nu erau sărăciți, nu s-ar fi supus nevoii de a fi fost angajați (pe piața muncii)” – cel puțin nu atâta timp cât plata era ținută la un nivel scăzut pentru a crea profituri substanțiale.
Angajatorii și-au dat repede seama de relația dintre sărăcie și șansa de a face profituri frumușele. Ambrose Crowley, de exemplu, și-a stabilit fabrica în nord și nu în centrul țării, pentru că acolo ”sătenii erau foarte săraci așa că numărul celor care sunt forțați de necesitate să muncească e mai mare.” (citat de Pollard 1965, 197).
Acest proces era cumulativ. O creștere a sărăciei a afecta o parte mai mare a populației, care rezulta în și mai multă sărăcie, și tot așa. În această privință, Marx (1865, 72) a observat că nivelul salariilor în zonele agricole ale Angliei varia în funcție de condițiile particulare în care țărănimea a ieșit din economia autosusținută şi a intrat în iobăgie. Cu cât iobagii erau mai săraci, cu atât mai mici salariile urmaşilor lor urmau să fie.
Economia politică clasică şi războiul împotriva lenevirii
Clasicii economiei politice au cântat în cor condamnări ale lenevirii şi indolenţei săracilor. Deşi aplaudau distracţiile şi timpul liber al bogaţilor, ei au denunţat comportamente similare din partea celor săraci pentru că aceştia nu depuneau astfel efortul maxim pentru a munci. Să luăm cazul lui Francis Hutcheson – “dr. Hutcheson, care nu va putea fi uitat vreodată” – aşa cum studentul său, Adam Smith, l-a descris ulterior dr.-ului Archibald Davidson (Mossner and Ross republicată, 1977,309) – acelaşi Francis Hutcheson a cărui “Scurtă introducere în trei volume în filosofia morală” (1742) pare să fi fost modelul după care Adam Smith s-a inspirat când a ţinut prelegerile economice la Glasgow (vezi Scott 1965, 235, 240).
O lucrare ulterioară, intitulată “Sistemul filosofiei morale”, exemplifică contribuţia dr.Hutcheson la nobilul domeniu al filosofiei morale. După câteva observaţii scurte despre nevoia de a creşte preţurile, Hutcheson (1755, 2:318–19) a cugetat:
“Dacă oamenii nu s-au învăţat cu obiceiurile vieţii industriale, faptul că cele necesare vieţii sunt ieftine va încuraja lenevirea. Cel mai bun remediu e să creşti cererea pentru cele necesare traiului. Lenevirea ar trebui să fie pedepsită cel puţin cu servitudea temporară.”
Ameninţătorul “cel puţin” din acest citat sugerează că profesorul-care-nu-poate-fi-uitat-vreodată s-ar fi gândit chiar şi la soluţii mult mai dure decât servitudea temporară. Ce altceva ar putea recomanda bunul doctor studenţilor la filosofie morală în cazul în care servitudea temporară s-ar fi dovedit inadecvată în a-i ţine pe oameni legaţi de locul de muncă?
Această atitudine, desigur, nu e singulară în cazul clasicilor economiei politice. Ne-am putea întreba: a existat vreodată o naţiune în care bogaţii să spună că săracii erau destul de muncitori? Urletul universal împotriva “lenei și indolenței” poate fi auzit chiar și în îndepărtata Japonie din secolul 19, pentru a da un singur exemplu (vezi T. Smith 1966, 120).
Oricum, nici o țară nu pare să fi mers atât de departe în războiul împotriva lenevirii cum a făcut Anglia. Într-adevăr, scriitorii din acel timp acuzau că nevoia de disciplină era necesară și pentru criminalitate dar și pentru boală. Spre sfârșitul secolului 18, chiar și spitalele au început să fie privite ca un domeniu unde era nevoie de impunerea disciplinei. (vezi Ignatieff 1978, 61ff).
Aproape poetic, Thomas Mun (1664, 193) și-a ridicat vocea împotriva ”leprei generalizate a sărbătorilor, modei, şi pierderea timpului în lenevire şi plăcere.” Josiah Tucker (1776a, 44–45) a folosit o metaforă militară pentru a susține un punct de vedere similar:
”Într-un cuvânt, singurul mijloc prin care o Națiune Rivală poate fi oprită să fugă cu Afacerile noastre e de a preveni ca propriul nostru Popor să nu fie mai Leneş, inactiv și mai plin de vicii decât e déjà…” Deci, singurul Război, care poate fi dus cu Succes în această Privință, e Războiul împotriva Viciului și Trândăviei; un Război ale cărui Forțe trebuie să fie formate nu din Flote și Armată, ci din Taxe raţionale și regulamente Înțelepte, pentru a putea transforma Pasiunea pentru Iubirea-de-Sine privată într-o Forță a Binelui Public.”
Acumularea primitivă și eradicarea sărbătorilor
Deși standardul de viață nu era în mod necesar ridicat, oamenii din societățile pre-capitaliste din nordul Europei, la fel ca multe popoare tradiționale, se bucurau de destul de mult timp liber (vezi Ashton 1972, 204; vezi de asemenea și V. Smith 1992; Wisman 1989).
Oamenii obișnuiți țineau nenumărate sărbători religioase care punctau ritmul muncii. Joan Thirsk a estimat că în secolul al 16-lea și la începutul secolului al 17-lea, aproximativ o treime din zilele de muncă erau petrecute în activități de tihnă (citat în K. Thomas 1964, 63; vezi și Wilensky 1961).
Karl Kautsky (1899,107) a oferit o estimare şi mai extravagantă: 204 de sărbători anuale erau ţinute în Bavaria de Jos în timpul evului mediu. În ciuda acestor sărbători frecvente, ţăranii tot puteau produce în surplus, mai mult decât aveau nevoie pentru a se întreţine. În societatea feudală engleză, de exemplu, ţăranii supravieţuiau chiar dacă aristocraţia era destul de puternică pentru a le putea fura aproximativ 50 la sută din ce produceau (vezi Postan 1966, 603).
Pe măsură ce pieţele se dezvoltau, presiunile asupra muncilor făcute de ţărani creşteau. De exemplu, în sudul Franţei, chiriile au crescut de la un sfert din venitul chiriaşului în 1540, la jumătate din venitul său în 1665 (LeRoy Ladurie 1974, 117).
Deşi din ce în ce mai mult, oamenii erau nevoiţi să renunţe la timpul liber pentru a putea îndeplini cerinţele tot mai mari ale non-producătorilor, mulţi observatori şi-au unit vocile pentru a condamna numărul excesiv al sărbătorilor. În special, preoţii protestanţi erau vocali în această privinţă (Hill 1967, 145–218; vezi şi Marx 1977, 387; Freudenberger şi Cummins 1976). Chiar şi în anii 1830, auzim voci care se plâng că numărul de zile dintr-un an pe care le lucrau irlandezii era de 200 după ce toate sărbătorile fuseseră anulate (Great Britain 1840, 570; citat în Mokyr 1983, 222).
Timpul, într-o societate de piaţă, înseamnă bani. Aşa cum Sir Henry Pollexfen (1700, 45; citat în Furniss 1965, 44) a calculat:
“Dacă două milioane de oameni care muncesc fac într-o zi 500.000 de lire sterline, la atât am calculat că se ridică bogăţia noastră, înseamnă că atâta pierde naţiunea în fiecare zi în care se ţine o sărbătoare.”
Zelul în suprimarea sărbătorilor religioase nu a fost un indiciu că reprezentanţii capitalului priveau devoţiunea clasei muncitoare ca pe o chestiune neimportantă. În unele sate din Anglia secolului 19, dacă cineva avea grijă de propria sa grădină în zilele de Sabbath putea fi pedepsit prin lege. Unii muncitori au fost chiar trimişi la închisoare pentru acest delict (Marx 1977, 375–76n). Pietatea, oricum, îşi avea şi ea limitele ei. Acelaşi muncitor putea fi acuzat că şi-a încălcat contractul de muncă, dacă în zilele de Sabbath prefera să se ducă la slujbă şi nu la muncă atunci când era chemat (ibid.).
În Franţa, unde capitalului i-a luat mai mult să ajungă în poziţia de dominaţie, eradicarea sărbătorilor a fost făcută cu mai mare greutate. Tobias Smollett (1766, 38) s-a plâns de francezi: “Aproape jumătate din timpul lor, care ar putea fi folosit în mod profitabil pentru industrie, e pierdut de către ei şi de către comunitate, pentru că participă la foarte multe ceremonii ridicole.”
Voltaire a cerut ca sărbătorile să fie mutate în fiecare zi de duminică. Din moment ce duminica era o zi de odihnă oricum, muncitorii angajaţi puteau lucra în plus, astfel, cel puţin 40 de zile pe an. Această propunere l-a făcut pe naivul Abbe Baudeau să se întrebe dacă e înţelept ca munca să fie intensificată în condiţiile în care la sate era déjà un exces împovărător de populaţie (citat în Weulersse 1959, 28).
Cum puteau cei lipsiţi de mijloacele de a-şi câştiga traiul să fie angajaţi? Desigur, schimbările în practicile religioase în Europa nu au fost provocate de o populaţie redusă, ci de încăpăţânarea şi rezistenţa oamenilor în a se conforma necesităţilor capitalului.
De exemplu, liderii Revoluţiei Franceze, care se mândreau cu faptul că erau foarte raţionali, au emis un decret care spunea că e permisă o singură zi liberă doar după 10 zile de muncă. Clasicii economiei politice s-au alăturat cu entuziasm condamnării numărului excesiv de sărbători (vezi Cantillon 1755, 95; Senior 1831, 9). Suprimarea sărbătorilor religioase a fost doar o mică parte din procesul mai larg al acumulării primitive.
Economia politică clasică și Ziua Ideală de Muncă
Odată ce capitalul a început să smulgă tradiționalele ancore ale societății, burghezia a căutat orice oportunitate pentru a-i forța pe oameni să facă muncă productivă care le aducea profit celor care-i angajau. La fel, clasicii economiei politice au susținut și au pledat pentru acțiuni care să modeleze societatea în jurul logicii acumulării, pentru a putea întări dependența oamenilor de munca plătită cu salariul.
În utopia economiei politice clasice de la început, săracii ar fi trebuit să muncească în fiecare oră în care nu dormeau. Un scriitor a sugerat că lacheii nobilimii ar putea să se trezească devreme pentru a folosi orele dinaintea începutul zilei de muncă pentru a face plase de pești împreună cu ”soldații invalizi, prizonierii săraci, văduvele și orfanii, negustorii săraci, artizanii, muncitorii și nevestele lor, odraslele lor și cu slujitorii.” (Puckle 1700, 2:380; cited in Appleby 1976, 501).
Joseph Townsend (1786, 442) a propus ca atunci când lucrătorii din ferme se întorceau seara acasă de la treierat and arat, ”puteau dărăci, răsuci, sau ţese”.
Mulți era foarte îngrjorați și de faptul că cei mici aveau prea mult timp liber pe care-l iroseau.
William Temple a cerut o forță de muncă suplimentară formată din copiii de 4 ani. Anticipând psihologia Skinneriană modernă, Temple (1770, 266; vezi și Furniss 1965, 114–15) a speculat că ”în acest fel, sperăm ca generațiile tinere și care vor urma să fie atât de obișnuite să muncească mereu încât să ajungă să găsească acest lucru ca fiind plăcut și distractiv”.
Nici John Locke nu s-a lăsat mai prejos. Adesea văzut ca filosof al libertății, Locke a cerut ca munca să înceapă din fragedă copilărie, de la trei ani. (Cranston 1957, 425).
Probabil în jur de 100.000 de mii de minori muncesc în România de la vârste de 10 ani pentru a nu muri de foame. 1 din 3 minori se culcă flămând în România, după 25 de ani de capitalism privat care a intensificat, în mod şi mai brutal comparativ cu 1989, acumularea capitalistă din partea claselor conducătoare, acestea perpetuându-se şi după 1989.
Alții au cerut să fie stabilite noi aranjamente instituționale pentru a asigura un flux continuu și neîntrerupt de forță de muncă. Fletcher din Saltoun a recomandat sclavia perpetuă ca fiind soarta pe care o meritau toți cei care nu reușeau să facă față măsurilor dure prin care se urmărea integrarea lor în câmpul muncii (vezi Marx 1977, 882).
Hutcheson, așa cum vom vedea, a procedat la fel. Idealistul etern, Bishop George Berkeley (1740, 456) a preferat ca această sclavie să fie limitată la “un anumit număr de ani.”
Nici o sursă de forţă de muncă nu era lăsată deoparte. De exemplu, într-o mişcare pe care Foucault a numit-o “marea încarcerare”, au fost create instituţii care să se ocupe fără discriminare de bolnavi, infractori şi săraci (Foucault 1965, 38–65). Scopul nu era să ofere acestor deţinuţi condiţii mai bune, ci să-i oblige să contribuie mai mult la avuţia naţională (pentru o selecţie de citate care reflectă mai larg gândirea clasicilor economiei politice, vezi Wiles 1968).
În mod ocazional, scriitorii din acel timp au găsit semne de progress. În 1723, Daniel Defoe (1724–26, 86; vezi şi 493) era încântat să descopere că atât de mult progres avusese loc în Norwich că “fiecare copil de la 4-5 ani putea să îşi câştige singur pâinea.”
Pentru economia politică clasică asemenea scene edificatoare de muncă grea nu erau totuşi obişnuite. Spre meritul lui, Jean-Baptiste Say (1821, 50–51; vezi şi Ricardo 1951–73, 8:184), în general un susţinător înfocat al dezvoltării capitaliste, a aşternut pe hârtie unul dintre puţinele proteste faţă de situaţia din Marea Britanie într-o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Robert Malthus:
“Nu încerc să arăt acele părţi din această situaţie care sunt valabile în ţara dumneavoastră, domnule. Dar dacă viaţa socială (un termen pe care Say îl foloseşte aproape ca având acelaşi sens ca diviziunea socială a muncii) ar fi fost o galeră, în care, sunt obligaţi să tragă de vâsle cu toată puterea timp de 16 ore dintr-o zi de 24, atunci pot fi cu adevărat scuzaţi că nu îşi detestă viaţa socială… Nu susţin nici o altă doctrină când spun că utilitatea producţiei nu merită modul în care se obţine această producţie, la acest nivel pe care suntem obligaţi să îl plătim.”
Din păcate, nici un alt clasic al economiei politice nu a vrut să i se alăture lui Say în această privinţă.
Bentham şi autoritarismul Laissez-faire
Clasicii economiei politice adesea îşi îmbrăcau recomandările într-o retorică a libertăţii individuale, dar concepţia lor despre libertate nu avea nici o legătură cu aceasta. Libertatea, pentru capital, depindea de munca grea a oamenilor obişnuiţi.
Lionel Robbins (1981, 8), un susţinător înfocat al societăţii de piaţă, a făcut şi el aluzie la acest autoritarism al laissez-faire-ului, spunând: “necesitatea unui cadru legal şi a unui aparat de aplicare a acestor legi e o parte esenţială din conceptul pentru o societate liberă.”
Mai devreme, scrisese “dacă ar exista o “mână invizibilă” într-o ordine non-colectivistă, ea poate opera doar în cadrul legii şi ordinii deliberat concepute” (Robbins 1939, 6; see also Samuels 1966).
În cadrul legii şi ordinii concepute, muncitorii s-au trezit că drepturile lor de a organiza sindicate şi chiar de a acţiona politic au fost restricţionate sever. Întregul edificiu juridic a fost construit cu scopul de a face proprietatea asupra capitalului şi mai profitabilă (Tigar and Levy 1977).
Max Weber (1921, 108; vezi şi Perelman 1991a, cap. 3) a observat odată că metodele raţionale de contabilitate erau “associate cu fenomenul social al “disciplinei magazinului” şi aproprierea mijloacelor de producţie şi că asta însemna: cu existenţa “unui sistem de dominaţie [Herrschaftsverhältniss].”
În mod similar, sistemul raţional de contabilitate al economiei politice a necesitat “un sistem de dominaţie”, dar desigur pe o scară mult mai mare. Weber a concluzionat: “Nici o dovadă specială nu e necesară pentru a arăta că disciplina militară e modelul ideal de aplicat într-o fabrică modernă capitalistă” (1156).
În acest sens, îl putem vedea pe Jeremy Bentham, mai degrabă decât pe Smith, ca fiind pionierul economiei politice clasice. Într-adevăr, susţinerea dogmatică a lui Bentham faţă de laissez-faire a depăşit-o cu mult pe cea a lui Smith. De exemplu, după ce Smith a susţinut că guvernul are un rol în controlarea ratelor dobânzilor, Bentham (1787b, 133) l-a dojenit caustic astfel:
“Pentru a ne opri să nu ne facem rău unui altuia, nu trebuie decât să ne punem un căpăstru în gură.”
Deşi teoretic Bentham a fost un campion al laissez-faire-ului în numele libertăţii, intenţia sa era de a subordona toate aspectele vieţii interesului acumulării. Bentham şi-a limitat preocuparea pasionată în privinţa laissez-faire-ului la cei care s-au conformat normelor societăţii capitaliste; o confruntare iritantă cu puterea statului urma să fie destinul celorlalţi. Potrivit lui Bentham, ”Proprietatea – nu instituirea proprietății, ci constituția proprietății – urma să devină un scop în sine” (Bentham 1952, 1:117).
Bentham a fost absolut lipsit de echivoc în nevoia pentru această ”constituție a proprietății”. A realizat chiar și că brutalul şi totalul control asupra muncii era o sursă principală de îmbogățire, cei care muncesc se opun cu încăpățânare voinței capitalistului. În cuvintele inimitabile ale lui Bentham (1822, 430):
”Ființele umane sunt cel mai puternic instrument al producției, și prin urmare, toată lumea devine nerăbdătoare să folosească serviciile altor oameni pentru a-şi creşte propriul confort. De aici, intensa şi universala sete de putere şi în egală măsură ura prevalentă faţă de supunere. Fiecare om se confruntă astfel cu o rezistenţă încăpăţânată faţă de propria sa voinţă, şi asta în mod natural naşte antipatie faţă de fiinţele care îl încurcă şi se opun dorinţelor lui.”
Bentham nu a recunoscut niciodată că ar exista vreo contradicţie între susţinerea laissez-faire şi propunerile sale de a administra munca. Pentru el:
“Între bogăţie şi putere, legătura e atât de strânsă şi de intimă, atât de intimă într-adevăr încât desfacerea ei, chiar şi imaginată, e o chestiune extreme de dificilă. Bogăţia e un instrument prin care se obţine puterea, iar puterea e un instrument prin care se obţine bogăţia.” (Bentham 1962, 48; citat în Macpherson 1987, 88–89).
Bentham a înţeles că lupta pentru a subjuga săracii se va răsfrânge în fiecare aspect al vieţii. A sperat să se folosească de această luptă pentru a obţine profit pentru el însuşi şi, într-o măsură mai mică, pentru alţii din clasa sa. Dată fiind rezistenţa naturală a muncii faţă de producerea bogăţiei, pentru cei care-i exploatau pe cei care munceau, munca forţată, lipsită de libertate era o opţiune foarte atrăgătoare pentru Bentham. El a proiectat schiţele pentru legendarul său Panopticon, o închisoare gândită pentru a-i controla la maximum pe deţinuţi cu scopul de a obţine profit din munca lor.
Într-o lucrare din 1798 care explica scopul Panopticonului său, “Pauper Management Improved”, Bentham a propus crearea unei Companii Naţionale de Caritate, modelată după structura companiei private East India Company, care avea mai mulţi acţionari privaţi şi primea şi subvenţii de la guvern. Compania Naţională de Caritate ar fi urmat să aibă autoritate absolută asupra “întregii populaţii împovărătoare a săracilor”, începând cu 250 de colivii în care ar fi urmat să fie deţinuţi 500.000 de oameni, şi care ar fi urmat să se extindă la 500 de colivii unde ar fi urmat să încapă un million de oameni (Bentham n.d., 369; citat în Himmelfarb 1985, 78).
Bentham a plănuit să obţină un profit frumuşel de pe urma acestor deţinuţi, mai ales de pe urma celor care s-ar fi născut în aceste închisori, din moment ce ei ar fi urmat să muncească pe post de ucenici în interiorul companiei. Şi-a ridicat în slăvi propunerea astfel: “Atât de multe colivii, atât de multe topitorii, în care cenuşa acestor săraci e convertită în lire sterline” (citat în Himmelfarb 1985, 80).
Un regim de detenţie strict, supraveghere neîncetată şi disciplină de fier, economii în privinţa hranei, îmbrăcămintei şi traiului ar fi făcut profitul posibil. Jeremy Bentham, avocat viguros al libertăţii comerţului aşa cum era, visa la un profit care ar fi crescut în urma folosirii muncii forţate a deţinuţilor:
“Ce alt industriaş şi-ar putea stăpâni muncitorii la fel de bine cum industriaşul meu îşi va stăpâni şi controla muncitorii? Ce alt stăpân ar mai putea să-i facă pe muncitorii leneşi să moară de foame, fără posibilitatea ca ei să evadeze? Ce alt stăpân ar mai putea să fie sigur că muncitorii săi nu beau decât atunci când le dă el voie? Şi cine, departe de a fi obligat le mărească salariile, ar putea să le acorde o parte modestă din venituri, atât cât crede el că e în interesul lui? (vezi şi Ignatieff 1978, 110; Foucault 1979)
Potrivit economiei politice clasice, toate condiţiile sociale şi toate instituţiile sociale trebuia judecate doar pe baza efectului pe care îl aveau asupra producerii bogăţiei. În spiritul acestei raţiuni, Bentham a recomandat ca şi copiii să fie puşi să muncească, nu de la 14 ani, ci de la 4 ani, fălindu-se că aşa vor fi scutiţi de pierderea acelor “10 ani preţioşi în care nu fac nimic! Nimic pentru industrie! Nimic pentru dezvoltarea morală sau intelectuală!”(citat în Himmelfarb 1985, 81).
Bentham a mers chiar şi mai departe: a intenţionat să subordoneze fiecare aspect al existenţei umane în scopul producerii profitului. Chiar a vrut să promoveze “cea mai blândă dintre toate revoluţiile”, revoluţia sexuală. În această privinţă, Bentham nu era nicidecum preocupat de întărirea libertăţii umane, ci se gândea că astfel deţinuţii vor avea cât de mulţi urmaşi cu putinţă (ibid., 83).
Bentham chiar plănuia să se numească pe sine însuşi “Sub-Regişorul Săracilor”. Dar, din cauza faptului că statul nu l-a sprijinit, planurile lui s-au împotmolit. În memoriile sale, se plângea astfel: “Dacă era George al III-lea, toţi prizonierii din Anglia, cu ani în urmă, ar fi fost sub managementul meu.” (Bentham 1830–31, 96)
Aşa se face că Bentham nu a avut succes să-şi ducă planurile la îndeplinire. Poate că a fost prea lacom. Poate metodele sale erau prea pline de cruzime. În schimb, aşa cum vom vedea, capitalismul a găsit metode mult mai subtile pentru a se aproviziona cu forţă de muncă. Prin urmare, astăzi ni-l amintim pe Bentham ca pe un apărător valoros al idealurilor laissez-faire-ului, mai degrabă decât ca pe un Sub-Regişor al Săracilor.
Copil muribund zăcând pe un trotuar din ghetoul în care îi ţineau naziştii pe evreii din Varşovia în al doilea război mondial, pentru a-i înfometa, înainte de a-i trimite în lagărele de exterminare. Croaţia, anii 1990. 10 milioane de oameni au murit în foametea provocată de britanici în Bengal, în 1943. Britanicii au provocat moartea prin înfometare a aproximativ 20 de milioane de oameni în Bengal, în mod repetat: anii ’20, anii ’40, anii ’70. Un număr necunoscut de minori au murit de foame în urma războiului civil din Sudan, dus de guvern împotriva ţăranilor din mai multe provincii, la instigarea unei corporaţii petrolieră Lundin din Suedia (pe vremea când la conducerea acesteia era şi Carl Bildt, viitorul ministru de externe al Suediei şi viitorul comisar pentru “lărgire” – colonizare – al UE). Guvernul a dus războiul civil împotriva provinciilor rebele pentru că ţăranii nu acceptau să fie evacuaţi de pe pământurile lor pentru ca această companie suedeză să extragă petrol. După războiul civil, a urmat genocidul din Darfur. Fotoreporterul care a făcut această fotografie s-a sinucis ulterior, pentru că l-a lăsat pe copilul pândit de vultur să moară de foame.
Victorie
Clasicii economiei politice erau în general mult mai rezervaţi în legătură cu intenţiile lor decât a fost Bentham. În ciuda antipatiei lor faţă de indolenţă şi lenevire, ei s-au ascuns în spatele unui val de retorică despre libertăţile naturale. La o examinare mai atentă, vedem că noţiunea sistemului de libertăţi naturale era considerabil mai flexibilă decât părea. Să revenim la Francis Hutchenson, care l-a învăţat pe Smith despre virtuţile libertăţii naturale. El a susţinut că “unul dintre cele mai mari scopuri ale legilor civile e acela de a întări prin sancţiuni politice câteva legi ale naturii… Populaţia trebuie să fie învăţată, şifăcută să înveţe prin legi, care sunt cele mai bune metode prin care îşi poate organiza treburile şi prin care îşi poate exercita arta mecanică.” (Hutcheson 1749, 273, sublinierea autorului).
De fapt, Hutchenson a realizat că odată ce acumularea primitivă s-a petrecut, nevoia de a apela la sclavie oficială s-a diminuat. Forțele de tot felul din afara pieței nu mai erau necesare, din moment ce piața prin ea însăși se va asigura că clasa muncitoare va rămâne într-o continuă stare de privațiune, de lipsuri ale traiului necesar. Patrick Colquhoun (1815, 110), un oficial al poliției din Londra, a observat:
”Sărăcia e acea stare și condiție a societății în care individul nu se poate folosi de surplusul muncii sale, nu are nici o rezervă în plus de pe urma muncii sale, sau, cu alte cuvinte, nici o proprietate sau un mijloc de subzistență, decât acela care rezultă dinconstanta sa angajare în diferite ocupații pe parcursul vieții. Sărăcia e astfel cel mai indispensabil și mai necesar ingredient al societății, fără de care națiunile și comunitățile nu ar putea să mai existe într-o stare de civilizaţie. E soarta omului. E sursa bogăției, din moment ce, fără sărăcie, nu ar mai munci nimeni, nu ar mai exista bogății, nici un rafinament, nici un confort, și nici un beneficiu pentru cei care ar deține bogății.”
Sau, cum s-a exprimat Marx (1865, 55–56): ”Pe piață găsim un set de cumpărători, care au pământ, mașinării, materie brută și mijloacele de subzistență, toate, cu excepţia pământului, produse ale muncii, şi pe de altă parte, un set de vânzători care nu au nimic în afară de puterea lor de a munci, braţele cu care muncesc şi inteligenţa.”
Ulterior, economiştii politici au desconsiderat metodele coercitive de care a fost nevoie pentru a forţa oamenii să intre pe piaţa muncii, presupunând voioşi că piaţa singură a fost suficientă pentru a garanta progresul procesului de acumulare fără ajutorul forţelor din afara pieţei. Muncitorii în acel timp au înţeles în mare importanţa strategică a încurajării acumulării primitive. În acest sens, Thomas Spence, un susținător curajos al clasei muncitoare, a proclamat că ”e o naivitate… să te aștepți… să vezi altceva în afară de cea mai mare şantajare şi chinuire a săracilor, până când nu va fi răsturnat sistemul actual al proprietăţii asupra pământului” (citat in E. P. Thompson 1963, 805).
Sistemul, nu a fost răsturnat, dimpotrivă a devenit și mai puternic. Muncitorii au fost forțați să cedeze tot mai mult din timpul lor tradițional în care nu munceau, timpul lor de relaxare (vezi Hill 1967; Reid 1976, 76–101).
Zilele de muncă au devenit din ce în ce mai lungi (Hammond și Hammond 1919, 5–7).
Clasa muncitoare, prin vocea lui Spence, a strigat: ”În loc să muncim numai cât pentru 6 zile pe săptămână, suntem obligați să muncim cât pentru 8 sau 9 zile într-o singură săptămână și totuși abia ne ducem traiul… și totuși se țipă la noi: ”munciți, munciți, stați degeaba…” Noi, Dumnezeu să aibă milă de noi, am căzut în robia celor mai brutali stăpâni care au existat vreodată.”(citat în Kemp-Ashraf 1966, 277; vezi și Tawney 1926, mai ales 223).
Această declarație a fost destul de clară pentru ca cel care a exprimat-o public să fie arestat și închis pentru trei ani după publicarea ei în 1803 – o soartă care-i aștepta în mod obişnuit pe cei care contestau ordinea capitalistă. Chiar dacă clasa muncitoare și susținătorii ei protestau sau nu efectiv față de capitalism, coerciția tăcută exercitată de capital (Marx 1977, 899) a făcut loc tăcerii obligatorii.
Reducerea la tăcere a lui Spence nu a fost complet eficientă. Deși unii l-au etichetat ca fiind ”un dement radical” (Knox 1977, 73), studii mai recente arată că Spence merită mult mai mult respect (Kemp-Ashraf 1966). Într-adevăr, biograful lui Spence spune că Owenism-ul și moștenirea socialismului britanic se trage direct din critica directă făcută de Spence capitalismului (Rudkin 1966, 191ff). Jurnaliștii din perioada apariției socialismului britanic au fost de acord cu această evaluare (vezi Halevy 1961, 44n). Din păcate, Spence-ii din toată lumea nu au putut nici să răstoarne, nici măcar să oprească procesul acumulării primitive.
Nici o societate nu a mers atât de departe ca societatea britanică în ce priveşte acumularea primitivă. Acest aspect al dezvoltării capitaliste e cu totul dat uitării astăzi. În schimb, la o distanţă de 200 de ani, economiştii contemporani, cum ar fi Milton Friedman (1962) muşamalizează partea întunecată şi murdară a capitalismului, ignorând subordonarea obligatorie, în timp ce laudă libertatea capitaliştilor de a dispune de proprietăţile lor. Aceşti economişti moderni, cum vom vedea, se înşeală amarnic în interpretarea pe care o dau evoluţiei aşa-zisei pieţe libere.